Discuţie în sala de aşteptare la medic între o damă de vreo 40-50 de ani şi alta. Pare-se cunoscute de ceva timp.
“Soţul meu este şomer de nişte luni bune şi nu găseşte nimic de lucru. A găsit, e drept, ceva prin construcţii, dar nu merge să lucreze 14 ore pe zi pentru 7 milioane. Problema este că avem rată la apartament (n.a. se pare că au cumpărat anul trecut un apartament mare, pentru a face “upgrade” de la unul mai mic) şi nu ştiu ce ne vom face”.
Doamna este stresată. A venit la medic, pentru că şi ea este bolnavă şi nu poate să se interneze, pentru că trebuie să meargă la muncă, doar este singurul membru al familie, care aduce un leu în casă. După ce a intrat amica ei la medic, i-am spus să intre ea înaintea mea, dacă nu se simte bine. Nu se simţea. Mi-a mulţumit şi atunci şi la ieşirea din cabinet. Am văzut-o plecând apoi, păşind încet şi cărând povara unei întregi familii, în care “capul familiei” e preocupat să o ardă proletar acasă, pe motiv că nu găseşte ceva de muncă.
Ştiu că par rea, dar am totuşi nişte argumente.
Este Timişoara. Încă se construieşte prin oraş, încă sunt destule joburi puse la bătaie. Domnul în cauză bănuiesc că nu e doctor sau profesor, ţinând cont că ţintea un job de muncitor pe şantier, deci poate face diverse munci remunerate cât de cât. Nu ştiu cum e pe alte şantiere, dar la iubi muncitorii primeau salarii chiar bune. E adevărat că munceau în draci, dar veneau acasă şi cu 2000 de lei.
Există destule joburi “neoficiale”. Poţi lucra cu ziua, poţi găsi totuşi ceva. Problema lui nu era că nu este neam de loc de muncă, problema era că, înainte de a fi dat afară avea (după cum spunea nevasta) 2000 de lei salariu şi acum îi pică de pe cap coroana dacă acceptă mai puţin. Mai bine stai acasă, pentru că nu vreau să cred că e toată ziua prin oraş, căutând de lucru, decât să munceşti chiar şi pe un salariu mic. Şi, pentru că tot suntem în România, cred că ar fi destui angajatori încântaţi să îl plătească la “negru” şi să scape şi ei de nişte taxe destul de mărişoare.
Dar nu, domnul nu găseşte de lucru şi pace. Se va termina şi ajutorul de şomaj (după discuţiile doamnei cu amica ei e pe liber omul de ceva timp) şi apoi va fluiera la soare. Sau găseşte proasta încă vreun job, dacă nu crapă între timp de boală. Şi culmea este că biata femeie îl căina tot pe el.
Nu doream să intru în discuţii să îi explic câtă milă mi-e de el, că freacă menta acasă toată ziua, în timp ce nevastă-sa riscă diverse agravări ale stării de sănătate (şi aşa pe “nasoale”) pentru că nu îşi permite să se interneze nişte zile şi să rezolve ce este de rezolvat.
Şi acum întreb şi eu ca prostul, pentru că nu am stat niciodată pe ideea că aş putea lua ajutor de şomaj, cât soarele meu e ăsta de un salariu de 7 mil. nu e bun? Chiar asta e soluţia? Dacă nu mai ai de muncă într-un moment, să stai cu fundul în sus şi să mormăi că salariul ăla e mic, munca aia nu e de tine etc. în timp ce ţi se adună restanţele la bancă?
