Acum niste luni citeam la zoso un post despre batrani si valoarea uriasa pe care o au pentru ei te miri ce vechituri pe care noi nu dam 2 bani. Normal ca era un alt context, dar de pe atunci chestia asta m-a facut sa ma gandesc serios la idee. Am si eu batranii mei si, pentru ca traim impreuna, exista mereu ‘lupta’ asta de a scoate din casa “rahaturile” alea vechi.
Avem inca “recame” (canapele din alea vechi si masive), o biblioteca teapana (pe asta n-as da-o pentru nimic in lume), dulapuri de acum 40 de ani. Si de cate ori ma uit la ele imi vine asa sa le scot pe geam de la etajul 2, mama lor de rahaturi vechi.
Si totusi …
Imi povesteste bunica despre cum erau in rate prin anii 60′ pentru ca aparusera televizoarele alb-negru. Un Orion mare cat masa din sufragerie costa 5000 de lei, in conditiile in care salariul ei era de 700 de lei. Si covorul ala vechi a costat 2000 si biblioteca si mai mult, iar mobila din camera lui mon pere a fost 11 mii de lei.
Sunt vechi acum si ne gandim ca poate e o idee buna sa scapam de ele. Dar, de cate ori ma gandesc cat de vechi sunt (chiar daca sunt in stare buna), ma gandesc cat au tras ai mei pentru ele. Nu am putut intelege asta, pana nu am avut eu personal ceva cumparat exclusiv din banii mei.
Din primul salariu, acum 9 ani, am cumparat o troaca de bicicleta. Cica mountain bike. A fost 110 marci (inca erau marcile pe atunci), toata ruginita si vai de sufletul ei. Dar era A MEA si imi dorisem o bicicleta de genul ala de ani de zile. Am investit cateva luni bani destui din salariul micut pentru ca “bita” mea sa aiba echipamentele necesare si sa poata fi numita bicicleta. Este si la ora actuala unul dintre obiectele mele cele mai dragi.
Acum 8 ani am avut accident. Am fost lovita de o masina ce nu mi-a acordat prioritate si am zburat pe sensul celalalt. Cu toate ca aveam capul lovit si o durere crunta in umarul drept (se pare dislocat), prima problema a fost bicicleta. Pentru ca stiam cat de mult m-a costat si la cate am renuntat la 20 si ceva de ani pentru micuta mea jucarie. Stiam ca oasele se pun la loc (eram si eu pe atunci tanara si cu impresia ca sunt usor nemuritoare), dar ce era rupt in metal, asa ramanea.
Bicicleta mea in acest moment pentru mine inca valoreaza cat una de 2000 de euro, desi mi-e teama ca nici o suta nu as lua pe ea. Am acum masina si nu m-am mai fatait pe bici de vreun an cel putin. Si totusi, desi este atat de inutila acum, nici nu ma gandesc sa o vand. Pentru ca simt ca as vinde ceva din mine.
Pentru ai mei mobila aia veche este un fel de bicicleta. Este munca lor din tinerete, sunt concedii pe care nu le-au avut, sunt prajituri de la care s-au abtinut, pentru a fi si ei la rand cu ‘lumea’. Sarmani veniti de prin fundul Moldovei si Transilvaniei, au muncit pentru niste obiecte care acum se schimba dupa cum este moda.
Bunica mea viseaza la o canapea noua, desi se uita la cea veche cu atat drag. Am reusit sa scoatem teveul vechi, nefolosit de atatia ani, pentru ca si-a dat seama ca era mare si ca niciodata nu se va mai uita nimeni la un televizor vechi cu lampi si alb-negru. S-a despartit de el cu greu, dar fericita intr-un fel ca i-am luat un “magadau” atat de frumos, numai pentru ea.
Am reparat “recameurile” si sunt ca noi. Si nu, nu le voi schimba. Chiar daca pentru mine sunt niste vechituri (sincer unele sunt mai sanatoase decat chestiile astea noi) si poate mi-ar placea niste decoratiuni interioare ca in revista, nu voi muri inca niste ani. Si eu sunt legata de dulapurile alea, si de canapele si de biblioteca plina de carti si de diplomele mele pe care ai mei le tin ca la expozitie (astia sunt parintii, uneori chiar nu ii poti intelege ;)). Au acolo singura mea medalie de aur de la un concurs de Karate (luat la sectiunea kata), ca eram cal batran cand m-am apucat si nu aveam apetenta pentru concursuri si pleuri, acolo sunt diplomele mele de centura, sunt pozele mele de la radio, de la banchet, cele mai frumoase si mai dragi lor.
Cat valoreaza oare lucrurile pentru care ne-am sacrificat? Pentru mine bicicleta mea valoreaza cat masina cea noua, iar masina cea noua cat apartamentul. Pentru parintii mei vechiturile lor valoreaza cat o viata de om (a lui tata-miu, ca eu nici nu eram nascuta pe atunci), valoreaza cat anii pe care i-au irosit muncind pentru ele, cat fericirea de a le avea, cat durerea de a se desparti de ele.
