În urmă cu doi ani veneam turbată de la cimitir, vazând în locul florilor pe care le-am sădit pe mormântul bunicului meu, nişte “găuri”, că florile făcuseră picioare. Comentam atunci că “asta e ţara în care trăim”. Am continuat să pun flori pe mormânt şi uneori au mai dispărut, alteori au rămas acolo. Cel mai dureros mi s-a părut mesajul lăsat de o tânără de vârsta mea pe mormântul soţului (mormânt “palmat” frecvent de flori, din ce observam) … citez aproximativ “lăsaţi o văduvă cu 3 copii să plângă dispariţia omului iubit, nu mai rupeţi florile”. Sfâşietor.
Acum nişte ani prin Timişoara s-au pus ghivece suspendate. Normal, au dispărut destule dar, cu încăpăţânare şi bani investiţi, municipalitatea a insistat. Un mare pas spre progres. În acelaşi timp însă oraşul e încă plin de tot felul de “vânzători” ce n-ar putea niciodată dovedi de unde au marfa, prin nişte acte în regulă. Vorbim de flori, deşi situaţia este generalizată. Cât timp corupţia este câtă este, va trece multă apă pe Bega, pănă se vor calma contrabandiştii din pieţe şi de pe Brâncoveanu. Probabil nu mai prind eu vremurile alea.
În urmă cu 2 zile, în “tradiţionala” discuţie cu ai mei pe Skype, aflu că iar ne-a lovit tragedia în grădină. Vecina de la 3 a recidivat: s-a servit personal din ficuşii lăsaţi de ai mei pe casa scării (să arate naibii a ceva, nu doar beton şi geamuri). Pe sistemul “mamă, ce mişto arată. Hai cu foarfeca”. Cum familionul este mereu dispus să ofere “pui”, când se poate, imaginaţi-vă turbarea când au văzut plantele distruse din nou de nesimţita în cauză, ce putea pur şi simplu SĂ CEARĂ o parte din plantă şi ar fi primit-o. Tăiată cu grijă, nu ca după lupta de la Rovine.
Mama lui “iubi” se încăpăţânează să planteze flori de primăvară în faţa blocului, tot pe principiul “să arate frumos”. Ştiu că, dacă doreşte să vadă măcar o lalea, trebuie să ia floarea când e încă boboc. Pentru că dispar florile foarte repede, exact când ar fi bune de pus în vază. Florile EI, cumpărate şi îngrijite. Mai contează?
Da, aşa arată strada pe care “locuim” noi, cât suntem în New York. FIECARE proprietar de casă a făcut ceva pentru ca bucăţica aia de 1 pe 2 metri, cât e grădina lui, să arate frumos. Trecând peste pasiunea lor pentru steagul dungat, fiecare locşor din acesta are tufe de flori, pitic de grădină sau flori separate. Primăvara a fost o splendoare şi vara se anunţă şi ea frumoasă, pentru că, după ce florile de primăvară s-au dus, aceiaşi oameni harnici au pus altele, de sezon.
Fiecare amenajează cum îl duce capul şi inspiraţia. Unii şi-au făcut “grădini japoneze”, cu pietriş şi nisip aranjate fistichiu, alţii au colecţionat tot felul de prostioare pentru o grădină “comică”, plantele sunt udate şi îngrijite şi nu, nu le fură nimeni. Amenda începe de la 150 dolari chiar şi pentru o floare. În unele zone din Manhattan cred că te leagă. Oraşul e plin de flori, cimitirele au nişte magnolii de rămâi fără glas şi niciunde în oraş nu vei găsi tarabagii “coloraţi” cu 2-3 flori furate.
Mi-ar plăcea să văd şi în România asemenea frumuseţe, fără ca bieţii oameni care doresc totuşi o urmă de civilizaţie să fie nevoiţi să implore “iertarea florilor” de către hoţi, să taie floarea ca boboc, pentru a putea să se bucure totuşi de munca lor sau să tot cheltuie bani să refacă amenajările distruse de hoţi. Şi asta fără garduri de sârmă ghimpată sau poliţie să ne păzească rondourile de flori.
