Pentru cei care nu sunt la curent cu marile realizări personale .. sunt “şomeră” de vreo 3 luni. Postul de radio la care am lucrat s-a închis (de fapt redacţia din Timişoara) şi, cum pe piaţa “presei” din oraş cam bate vântul să zic aşa (fără mişto la adresa fostului patron), am decis pentru prima dată în 10 ani să mă fac “antreprenor” pe un business oricum lovit nasol de criză, recte web development (cu tăt ce include el).
Pe lângă transformările “profesionale” şi trecerea cu căţei şi purcei pe minusculul sereleu înfiinţat acu 2 ani juma’, m-am mai “bucurat” şi de nişte şocuri privind personala sănătate. Îs OK şi pe planul ăla, nu “reparată” totalmente, dar măcar ştiu ce înseamnă un rezultat bun de biopsie. A naibii încântare când ştii că nu este “aia” şi că teoretic se rezolvă problema cu vreun medicament ceva. Deci alive and kicking with both legs.
Revenim la caii noştri şi anume învăţăturile lu’ dojo pentru restul vieţii ei.
- gata cu salariul. No, asta e cea mai nasoală fază. Că este mare sau mic, sălărelul îţi dă totuşi o anumită siguranţă. Când a secat izvorul plăţilor de la angajator la tine, e un moment să zicem aşa de spaimă.
- buget şi iar buget. Niciodată n-am fost mai calculată ca acum. Am descărcat un mişto progrămel de îi zice AceMoney. Există varianta free sau paid, dacă aveţi prea multe conturi. Se poate ţine bugetul şi într-o agendă şi pe un spreadsheet in excel, fiecare cum îl duce creierul. Nu realizezi câţi bani spargi lunar pe tot felul de tâmpenii, până nu ai un buget din ăsta. În momentul în care ai plecat de la zero în “antreprenoriat”, ai rată şi vrei să nu aştepţi milă de la nimeni, este super important să te mai restrângi şi să vezi unde pierzi banii.
- munca de acasă e mişto. Toată lumea mă căinează că “săraca, tre’ să stai acasă”, de parcă sunt legată cu lesa câinilor. Nu, dragilor, nu sunt legată. Ies la plimbare, ies cu amicii în oraş, călătoresc când ni se arată. Partea şi mai frumoasă este că, dacă e vreme din aia de nici câinele să nu îl scoţi, ghici cine se bucură că nu trebuie să plece de acasă … Am program de voie (deh, depinde de dealines), adorm când doresc şi mă trezesc la prânz, dacă vreau să dorm mai mult (şi slavă ălui de sus, că pot dormi). Azi de pildă e super naşpa afară. Am plimbat potăile şi acum scriu pe blog. Nu am chef de ieşit, că mă deprimă vremea, deci nu ieşim.
- “micile” cheltuieli au scăzut şi mai mult. Nu mai cumpărăm suc şi pizza în fiecare zi. Că doar eram la muncă şi ne comandam la comun diverse. Partea aia a fost mişto şi mi-e sincer dor de colegi şi de micile noastre escapade culinare. 50 de lei pe săptămână pe care nu îi mai cheltuieşti se cam simt, zău aşa. Dojomobilul consumă mai puţină “hrană” (deşi n-a fost niciodată o maşină cu consum mic, oricât se laudă producătorul), deci facem plinul o dată la 2 luni sau chiar 2 luni jumate, faţă de 3-4 săptămâni în perioada de “glorie”.
- dacă nu munceşti, nu … haleşti. Este clar că nu lucrez non-stop. Dar sunt zile în care trag şi 15-16 ore, sunt weekenduri petrecute pe un design pentru un client sau reparând sfântul ştie ce. Am zile mai “lejere” în care apuc să mă mai ocup de vreun site din “reţea”, să mai caut joburi, să mai citesc vreun articol de web. Trag tare să îmi acopăr luna următoare de plăţi şi mai ales să pot păstra şi un leu în contul de “zile negre”. Şi, dacă tragi cum trebuie, chiar şi în domeniul ăsta bătut de recesiuni, tot reuşeşti măcar să “pluteşti”.
- se poate să ai plăţile la zi. Ai mei mi-au cântat mereu despre cum trebuie să plăteşti întâi “obligaţiile” şi asta am făcut. Chiar dacă am intrat direct la “apă” fără salariul de odinioară şi e destul de recuperat, mă mândresc că nu am avut nevoie de niciun leu de la nimeni. Dacă stau să cuget, îs alţii cu datorii la mine, de pe vremuri mai însorite. Mă pregătesc mereu pentru luna următoare şi pentru toate surprizele ce mai pot veni (recte forfetarul de 570 de lei “oferit” din nou de gunoaiele alea de la conducere). Am deja acoperită luna asta şi parte din luna viitoare şi trag acum să ajung până în ianuarie cu toate. Sună penibil poate, dar nu se face nimic peste noapte.
- renunţi la multe “prostii”, pentru că nu se poate altfel. Am renunţat şi eu la destule chestii, majoritatea chiar prostii. Bani aruncaţi, pe care nu îi simţi pentru că sunt 20, 40, 70 … adică “sume mici”. Şi, când te pui la bugetul ăla despre care vorbeam mai sus şi vezi cât ai plătit pe tâmpenii, simţi nevoia să te dai cu capul de pereţi. Am în plan nişte shopping de “nădragi” şi ceva încălţări, dar este timp şi pentru asta. Momentan altele sunt priorităţile.
- ca şi concluzie .. astea 3 luni sunt cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat. Am fost super-speriată când am aflat că rămânem pe “drumuri”. Am adunat nişte stres, simţit puternic de familie, rar am fost atât de arţăgoasă ca în zilele alea. Am intrat însă pe noul drum ca un taur turbat şi am tras cum nu cred să fi tras vreodată. Nu munceşti niciodată cu atât spor ca atunci când totul depinde de tine şi nu mai este un patron sau statul care să îţi arunce un salariu chiar şi când depui 60% efort. Nu ai şefi, nu ai stres din cauza asta, dar nici nu ai sprijin. Munceşti sau te rogi de cunoscuţi să te împrumute … deci nu prea ai de ales.
Au fost deci 3 luni dure şi frumoase în acelaşi timp. Mă bucură libertatea de program şi faptul că trebuie să muncesc totuşi serios pentru a nu rămâne în urmă cu datoriile. Pot “freca menta” 3 zile, dacă doresc, dar ştiu că voi recupera în draci următoarele zile. Am devenit extrem de “pragmatică”, valorific mai bine timpul, realizez că talentul şi cunoştinţele mele costă. Am planuri de viitor imediat şi mă pregătesc, măcar sufleteşte, pentru următorul pas în business, chiar dacă asta se va întâmpla peste vreo 3-4 ani.
N-a spus nimeni că va fi uşor, imposibil însă clar nu este 🙂
