Ce am învățat odată cu integrarea Nadiei la grădiniță

Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar cred că etapa de adaptare a micului geniu al familie la grădiniță s-a terminat sau a intrat oricum în linie dreaptă.

Mi-e ciudat să-mi caut acum concluziile, pentru că m-a luat pe nepregătite cât de cuminte a fost în tot acest timp, deși mă așteptam sincer să dureze măcar 2 luni, cu istericale din toate părțile, cu traume și tot tacâmul. Eram cât se poate de pregătită să o retrag câteva săptămâni, dacă iese urât și să încercăm din nou mai apoi ..

Aparent nu a fost nevoie, procesul a fost întârziat de cele 2 viroze pe care le-am pescuit amândouă, altfel, probabil, scriam acest articol săptămâna trecută.

Nu contează până la urmă durata efectivă, sunt încântată că merge totuși cu plăcere (cu mențiunea că o deranjează că nu sunt cu ea, altă vină nu a găsit noii situații), că participă la activități, nu plânge cu orele (cel puțin așa zic doamnele și ea), iese tot mai bine dispusă etc.

Presimt că va fi un articol lung, așa că puneți-vă un ceai lângă și hai să vedem ce concluzii tragem.

Cea mai importantă este educatoarea

Nu sunt bisericoasă, dar mai că-mi vine să mă rog pentru sănătatea doamnelor educatoare pe care le-a avut până acum Nadia.

Anul trecut am dus-o de vreo câteva ori la sat, unde ne-am luat casă de vacanță, pentru că m-am gândit că ar fi mai plăcută adaptarea. Educatoarea de acolo este tânără, sunt puțini copii (8-9 maxim) și ne-a primit cu multă bucurie și mândrie că orășenii ăia noi au ales să-și aducă fiica la grădinița din comună.

Am stat de câteva ori la „cursuri”, spun am stat, pentru că nici nu ar fi conceput fii-mea să nu fiu acolo. Și doamna a fost extrem de înțelegătoare, așa că am stat și eu pe acolo, iar Nadia s-a apropiat puțin câte puțin de ea.

Nu am făcut progrese notabile pe partea de stat fără mine, dar ne-am propus doar să vadă ce e pe acolo, să cunoască niște copii, să participe la activități. Educatoarea lor a făcut tot ce s-a putut să o impresioneze, au cântat, au spus poezii, au pictat, au desenat etc. Ziceai că vine inspecția, atât de mult s-a străduit să o impresioneze pe fată.

Ceva a reușit, toate activitățile făcute (nu multe, că nu am fost de multe ori, dar diverse și interesante) au făcut-o pe Nadia să realizeze că la grădiniță se întâmplă chestii foarte interesante.

Anul acesta am decis să o duc la oraș, pentru că moșia încă nu e locuibilă și să plec cu o oră mai devreme să o duc la grădi acolo chiar nu e atât de plăcut. Plus că 150 de km în total să fac zilnic … m-ar costa Harvard-ul mai puțin.

Aici am dat de o echipă de educatoare despre care nu știam nimic. Teoretic ar fi mers la altă grupă și despre cele două doamne de acolo auzisem deja chestii foarte bune.  Mai sunt unele cu o reputație mai proastă, dar am aterizat într-o grupă despre care nu știam nimic.

Am fost o idee stresată, dar apoi m-am relaxat.

Și aici am avut parte de extrem de multă înțelegere, ambele s-au declarat pro-adaptare blândă și au făcut primele zile ale fetei frumoase.

Fără sprijinul lor nu am fi în acest moment, când sper că fii-mea va merge și cu plăcere la grădi’, nu doar că o parchez eu acolo 3 ore pe zi.

Dacă nu ai de partea ta cadrele didactice, e mult mai greu.

Eu am decis că nu voi accepta să fie smulsă de lângă mine și lăsată să plângă cu orele. Că nu doresc să fac grădinița o experiență traumatizantă, doar pentru că are vârsta potrivită.

Din fericire pentru noi am fost întâmpinate cu dragoste și înțelegere, așa cum este normal să fie atitudinea celor care se ocupă de micuții noștri câteva ore pe zi.

Vârsta și-a spus cuvântul

Anul trecut s-ar fi lăsat cu sânge și morți, dacă o lăsam la grădiniță și nu cred că aveam prea mari șanse nici cu această echipă de cadre didactice. Acum un an Nadia nu ar fi stat nici cu Dumnezeu, fără să fiu acolo.

Acum are 3 ani și jumătate, înțelege multe, am putut să discut altfel cu ea. Este și o idee mai independentă de mine, deși tot stăm toată ziua buză-n-buză.

Sunt copii pentru care un an nu contează, pentru ea a făcut diferența.

Mi-am stabilit așteptări minimale și de aici creștem

Situația ideală: ajungem la 8 jumătate, cu fii-mea veselă și plină de chef. Mănâncă alături de grupa ei, se mai joacă, participă la activități cu entuziasm, nu plânge deloc și se împrietenește repede cu colegii. La prânz ia masa la grădiniță și eu o iau apoi acasă să o culc.

În realitate: ajungem la 9, refuză sub orice formă să ia măcar o gură de mâncare. Dacă o duc la sala de mese, plânge ca o mireasă lăsată la altar. Smiorcăie un pic, când o las, îmi spune că nu îi place la grădiniță (mai nou o deranjează că-s copiii gălăgioși, de parcă ea acasă ar fi tăcută). Participă la activități (din ce înțeleg eu nu deranjeză și chiar se descurcă), dar nu se apropie încă de copii și pe la 12 deja se postează la fereastră să vadă că apar. Și-ar da un rinichi decât să mănânce prânzul acolo.

Deci momentan încă nu suntem în Nirvana grădiniței, dar ne descurcăm. Acceptă să meargă acolo, nu face spectacol, participă la activități și nu pare a fi o povară pentru nimeni.

Am plecat din start cu ideea să stea măcar câteva minute, acum stă cele 3 ore „regulamentare”.

Sunt convinsă că în timp se va apropia și de unii colegi, va începe să se atașeze tot mai mult de educatoare, va începe să-i placă acolo cu adevărat. Momentan apreciez că e cuminte și stă.

Am vorbit de bine grădinița în tot acest timp

Bun, este clar că nu totul este perfect acolo și că soacra din mine ar mai găsi ceva de comentat. Dar în general mi se pare un loc bun (nu aș duce copilul altfel acolo), îmi plac doamnele ei și mă aștept ca în timp să fiu tot mai câștigată de ce li se oferă acolo.

Nu cred, sincer, că era mai bine la privat, consider că în acest moment o grădiniță de stat este suficientă pentru ea.

Fetei i-am lăudat non-stop grădinița. Că e frumos acolo, că au jucării interesante (chiar au), că fac activități super-interesante, că are două educatoare faine etc. Sunt mulțumită de ce se întâmplă acolo, deci nu am mințit cu nimic.

Încet-încet este tot mai cucerită de noua ei experiență de viață, este mândră că se descurcă la activități și ne arată cu emfază fiecare bulinuță primită. Soarbe fiecare laudă pe care i-o oferă educatoarele și face eforturi, atât cât poate, să fie cuminte acolo.

Astea ar fi deci câteva concluzii, așa pe scurt, în stilul meu. Cred că factorul no.1 de succes l-au constituit doamnele ei, fără ajutorul lor nu făceam nimic. Acum aștept să se finalizeze această acomodare, să o duc cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineață și să aud doar că abia așteaptă să meargă acolo.