Am avut in viata ocazii in care oameni foarte dragi treceau prin greutati destul de mari: vorbim despre boala, despre moartea vrunui parinte, o despartire dureroasa. M-a bucurat mereu faptul ca m-au ales pentru a-mi impartasi problemele lor, intr-un fel asta m-a facut sa ma simt si eu importanta. Dureros este insa ca asemenea discutii sunt grele si nu te pot lasa indiferent.
Mi-am pus de multe ori problema celei mai bune reactii pe care o poti avea in asemenea caz. Cum sa vorbesti cu cineva care isi deschide inima catre tine? Ce mina sa abordezi? Cum sa iti gasesti cuvintele care sa il faca sa inteleaga pe interlocutor ca ITI PASA, pentru ca eu cel putin nu am putut ramane niciodata nepasatoare.
Eu nu discut decat foarte rar despre problemele mele. Nici macar cu ai mei, necum cu altii. Am mers mereu pe ideea ca “pot si singura”, am preferat sa plang singura sau sa ma zbucium decat sa incarc pe altcineva cu problemele mele. Am incercat de multe ori sa le neg cu incapatanare, pana m-au muscat ele de fapt. Nu au fost multe ocazii de acest gen, dar, cand au fost, am fost prea zgarcita cu sentimentele mele pentru a le impartasi.
Imi amintesc ca una dintre putinele ocazii in care am simtit nevoia sa am un umar, a fost cand a murit bunicul meu, acum 5 ani. Am fost pur si simplu distrusa de acest deces atat de rapid, incat nici nu am apucat sa ne dam seama. Stiu ca am aflat dimineata ca a murit, la cateva ore dupa ce a fost operat. Am plecat pe bicicleta pana la radio (intram de la 10) si stiu ca abia am vazut drumul de lacrimi. Acolo directorul a chemat imediat un coleg si mi-a dat 2-3 zile libere pentru a putea sa ma ocup de familie.
Am ajuns la iubi acasa si stiu ca singurul lucru de care am avut nevoie atunci a fost un umar (fizic) pe care sa plang in nestire. Nu prea avea nici el ce spune, decat “spune, Ramo, cum te pot ajuta?”
Pentru mine atunci asta a fost cel mai bun ajutor. Cineva care sa ma asculte si sa isi ofere ajutorul dezinteresat. Am incercat si eu in decursul timpului acelasi lucru si vad ca este functional. De multe ori nu putem ajuta prea mult. Putem insa asculta cu atentie si uneori chiar si numai asta conteaza. Desi mereu am senzatia ca as putea face mai mult. Voi ce ziceti?
