Prima zi de Festival a trecut si ea. Cu stres cat cuprinde, pentru ca inca nu stiam daca nu vor aparea probleme de ultim minut pe care sa nu stim cum sa le rezolvam. In general totul este bine organizat, dar la un eveniment atat de mare, intotdeauna ceva merge prost. Din fericire prima zi de Garana Jazz Festival a fost reusita.
In seara in cauza “the big boss” avea urmatoarea conversatie cu autorul acestui blog:
Stii, Ramona, mi-e frica de ziua de maine!
De ce, Boss? Credeti ca nu vine lume? Vad ca azi este deja destula.
Tocmai de asta mi-e teama. Unde ii bagam pe toti maine?
Era sambata dimineata. Desi ma asteptam la o seara si mai aglomerata, era prea devreme sa mai cuget la chestii din astea indepartate. Aveam un job clar in dimineata respectiva: sa iau micul dejun cu Lars Danielsson si Leszek Mozdzer si sa ii ducem la aeroport in Timisoara. Apoi sa ma intorc la Garana si sa vad cum mai pot incurca lumea pe acolo.
Am plecat spre oras in mare viteza, pentru a fi siguri ca nu intarzie artistii nostri pe drum. Ar fi pacat sa se intample asta. Stiam de asemenea ca ne va lua cel putin o jumatate de ora sa traversam orasul, chiar daca incercam sa evitam zona centrala si mergem pe Calea Buziasului …
Cu cateva minute inainte de a se termina checkin-ul, am “scapat” de Leszek. Mi-a marturisit ca s-a simtit minunat, mi-a multumit pentru grija pe care i-am purtat-o, l-a imbratisat pe Lars si apoi pe mine. Un artist absolut talentat si un tanar foarte placut. M-a bucurat faptul ca s-a simtit bine la Garana si ca l-am convins ca Romania inseamna si altceva decat mizeriile care ies la iveala pe la stirile de la ora 5.
Am stat la povesti cu Lars inca vreo jumatate de ora, pana incepea pentru el checkin-ul. Ii era foame, asa ca am atacat niste sandwiches la aeroport. “Naspa”. Cappuccino aveau de buna calitate, cel putin asta e concluzia la care am ajuns, vazand ce incantat era oaspetele meu.
A plecat si Lars. Avea “tren” catre Copenhaga si apoi spre Washington. Sa isi intalneasca 2 dintre cei 4 copii ai sai, despre care imi povestise cu o zi inainte. I-a priit sederea la Garana si ziua in plus. Mereu am considerat ca artistii astia sunt niste norocosi ca vad atatea locatii, dar de fapt se intampla altceva. “Yeah, you think I saw many places” recunostea Lars “but the truth is I go to play to many cities and most of the time I see nothing”.
Prin turneele sale a atins si orase pe care am avut ocazia sa le vad: Budapesta, Berlin, Praga si preferatul meu, Munchen. Si totusi nu a vazut mai nimic, pentru ca sederea acolo insemna aeroport-hotel-sala de spectacol-hotel-aeroport. In Garana a prins o zi suplimentara si chiar a putut sa se relaxeze si sa vada ceva.
Verdictul? Chiar daca sunt amanunte care trebuie rezolvate in tara asta, i-ar placea la nebunie sa revina in Romania. A fost foarte frumos.
Inca un client satisfacut .. ne-am imbratisat de “adio” si a plecat spre avion.
Scapata de grija celor 2 artisti, am mai pierdut ceva timp prin aeroport pentru a rezolva alte amanunte si ne-am intors la Garana. Am ajuns acolo obosita ca un cal, de parca as fi impins masina tot drumul asta. Cuget eu ca soferul era si mai obosit decat mine …
La scena era deja forfota. Incepea in curand show-ul celor de la Victor Wooten Group. S-au dat indicatii clare ca nu se dau autografe inainte de concert si aveam neplacuta misiune de a tine departe doritorii. Mi-a sarit tandara foarte repede, la insistentele unora. S-au apropiat de artisti, astia le-au spus ca vor acorda autografe la final si totusi se insista. Ce naiba e greu de inteles? Muzicienii chiar aveau destule chestii pe cap si, desi parea “naspa” din partea lor sa nu se ocupe de public in momentul ala, stiam clar ca au destule pe cap.
Tinta pe seara in cauza era insa trupa Djabe. Nu neaparat ei (desi mi-au placut la nebunie) cat Steve Hackett. Cum muzica celor de la Genesis mi-a placut destul de mult (chestiile inainte de ’75, pe cand dadeau pe prog), era clar ca as fi facut pe dracu’ ghem sa dau de el.
Dorinta s-a implinit. Dupa spectacolul lor, am pregatit iesirea din zona scenei si plecarea la masa. Ne-a luat ceva timp sa ne dam seama ca busul nu poate fi miscat (oricat te chinui sa explici ca parcarea este pentru masinile artistilor si organizatori, se gasesc mereu morometi care sa profite ca nu esti atent si sa isi lase caruta in drum. Cui ii pasa ca ramai cu “flota” blocata? Romanului clar nu ii pasa.
Drumul prin fata scenei a fost de cosmar. Din nou nesimtirea unora s-a simtit .. majoritatea celor din audienta era asezati pe celebrele banci din trunchiuri de copaci. Din pacate s-au gasit si “desteptii” care sa se infiga in fata lor, in picioare, chiar la buza scenei. I-au calcat in picioare pe unii ce erau asezati si nu s-ar fi miscat din loc, nici daca dadeai cu grenade. Drumul dintr-o parte in alta a durat cateva minute. In care am dat din coate si am zis la pardonuri de am ragusit.
Incepea sa fie frig si abia reusisem sa ne adunam cu totii si sa mergem la masa. Grupul era mare: 13persoane si noi deja obosite. Trecusem clar de ora la care mi-ar fi placut sa dorm, dar acum aveam ocazia de a sta mai mult de povesti cu Steve.
Muzicienii au apreciat bucatele (nici nu ma asteptam la altceva sincer) si le-a prins bine masa. Am discutat cam o ora cu Steve si sotia lui. Am descoperit ca avem si puncte in comun (dragostea de animale ar fi clar unul). Le-a placut si lor mancarea si erau socati de diferenta de temperatura intre zi si noapte la munte. Se pare ca au si citit despre Romania, pentru ca aveau tema facuta.
I-am lasat in grija ghidului principal (cea arondata lor) si am fugit la nani. Era ora 2 noaptea …
