Ziua a început la ora zero, ca orice zi normală. De fapt spun “a început”, deşi nu o despărţea nimic de cea anterioară. Poate doar aceeaşi întrebare repetată periodic: “sigur ai toate actele?”. “Soarele” are antecedente cu uitatul şi nici eu nu stau bine la capitolul ăsta, aşa că am verificat şi răsverificat toate minunile.
Timişoara – Budapesta
La ora 2 venea “taxiul”. Un prieten care ne transporta până în Budapesta. Am preferat varianta Timişoara – Budapesta, decât să ne trambalăm pe drumurile noastre impecabile până în Bucureşti. De acolo aveam avion spre Varşovia şi apoi New York. Avionul din Budapesta avea plecarea la 9:45 (ora lor), dar noi ne-am pornit motoarele de pe la 2 şi ceva. Aprox. 4 ore (aşa foarte lejer) până la aeroport, plus că trebuie să fii acolo cu 2 ore înainte de plecare.
Şi ce facem în restul timpului? Stăm pe autostradă.
La vreo 40-50 km de Budapesta, pe autostradă, “ştau”. Coloană de maşini, probabil un accident. Şi stăm. Am tras eu câte un pui de somn între timp, că nu îmi explic cum au trecut aproape 2 ore în 15 minute. Se ştie că aşteptarea nu face timpul să treacă prea repede, deci e clar că am pierdut firul de câteva ori.
Iniţial aveam timp hăt bine să tot ajungem. După o oră jumate de stat acolo, fără să înaintăm, începeam să prevedem tot felul de scenarii sinistre, toate terminându-se cu noi pierzând avionul şi mia de euro pe biletele ce nu se pot reporta.
Într-un final prietenul nostru ne convinge că e mai bună o amendă de 200-300 de euro decât să pierdem avionul. Aşa că ne strecurăm între 2 tiruri (eram şi pe banda a doua) şi purcedem foarte încet şi atent pe banda de siguranţă. Primele maşini sunt în întuneric. Vedem mai în faţă una trasă la o parte şi poliţiştii care o păzesc. Aşteptau ambulanţa, ce trecuse cu câteva secunde înaintea noastră.
Oprim maşina şi prietenul nostru discută pe maghiară. Îi explică poliţaiului că sunt zeci de maşini oprite la 50 de metri mai departe, iar şoferii încă nu au aflat că de fapt drumul nu e blocat. După câteva minute am fost ajunşi de unele maşini din coloană, ceea ce ne demonstra că poliţistul a prins ideea şi s-a dus să dea semnalul de start.
Ajungem la aeroport, îi mulţumim din nou prietenului ce avea acum de făcut şi drumul înapoi spre Timişoara. Ne tragem în poză în faţa aeroportului şi aşteptăm.
Budapesta – Varşovia
Suntem în avion. Totul a mers ca pe roate (excepţie sejurul de 2 ore pe autostradă). Bagajele sunt în cală şi avem întâlnire cu ele doar la destinaţie, checkin-ul a fost rapid şi eficient, lumea e politicoasă. Avionul a decolat spre Varşovia pe la 10 fără ceva, ora locală. Nici nu apucăm să ne delectăm bine cu imaginea norilor de sub noi, că ni se aduce păpică.
Este o cursă de o oră şi ceva, dar ne hrănesc totuşi. Un senviş cam de 4 ori mai mic decât monstruozităţile pe care le-am pregătit eu pentru drumul cu maşina, gustoase însă. Primim şi napolitane, pe care le adun eu, că doar sunt un consumator de dulciuri recunoscut la nivel mondial.
Nu apuc sa muşc bine din napolitană, că se anunţă aterizarea, chestie pe care încep să o simt deja în urechi. Mă dor de să căpiez, se pare că sunt unul dintre puţinii muritori care simt diferenţele de altitudine nasol la nivelul auzitoarelor.
Punem piciorul pe pământ polonez şi spunem pentru prima dată “neam de neamul nostru n-a călcat pe aici”. Trecem uşor peste verificări şi purcedem spre terminalul din bilete.
Varşovia – New York
Ni se cer paşapoartele din nou şi se caută viza. Este. Primim o ştampilă cu docs OK şi putem intra în sala de aşteptare pentru zborul transatlantic. Este o “gheretă” din aia pentru scanarea oamenilor, pe lângă care trecem vitejeşte. Iubi o ia înainte ca pe ogor, iar eu după el, aţă. Mă uit la tipul de la Security ca proasta şi trec şi eu pe lângă scanner. Realizăm după aia că restul oamenilor au trecut prin.
Acum se stă.
Avem încă o oră şi jumătate la dispoziţie. Punem căştile la urechi şi începem să ascultăm diverse. Acum ne ajunge oboseala. Este ora 12 şi ceva. Suntem pe drum de 13 ore, plus că avem deja peste 24 de ore de când am făcut nani ultima dată.
Se face şi ora de “boarding” şi intrăm în avion. Un “burtos” din ăla în care intră peste 200 de oameni. Suntem pe scaunele din mijloc şi în dreapta mea ar mai fi cineva. Din fericire nu apare deţinătorul de bilet, aşa că pot pune păturile şi pernele de dormit.
Măncăm o chestie ciudată. Eu nişte pui cu garnitură de orez – mazăre – morcovi. Are gust naşpa, dar mi-e foame. Culmea, ling blidul. Iubi se delectează cu ceva carne de porc ce miroase a carton şi garnitură de broccoli. Avem şi un fel de aperitiv cu şuncă, brânză, unt şi nişte pâine din aia “bio”, cu seminţe şi umedă. Nu e stricată, aşa e ea.
După festinul aviatic în cauză trecem la planul de economie de vedere. Mi se taie firul din nou de câteva ori, mai punem sub nas mâncare spre finalul călătoriei (te hrănesc polonezii de 2 ori) şi trecem să completăm cele 2 docomente pentru visa control.
În neţărmurita-mi înţelepciune îi dictez lui iubi adresa de la job a prietenului nostru, în locul celei de “domiţil”. Îşi dă el seama după ce a completat AMBELE foi. Nu se mai înfurie, că ştie ce poamă are lângă el. Începe aterizarea şi eu scriu prostiile mele. Normal că greşesc şi eu ceva şi cerem foi noi. Mă dor urechile din nou (nu atât de tare ca la prima aterizare) şi sunt ameţită de oboseală şi coborâre. Completez încet, dar şi corect de data asta.
Punem într-un final roţile pe pământ american şi avionul face taxi minute bune. JFK-ul e mare, ştim asta de la Discovery, se pare că e mare şi în realitate.
Trecem printr-un coridor imens şi tot mergem. Atrenamentul de fitness spre sala de verificat vizele şi controlat bagaje ne trezeşte într-un final. Ajungem într-o sală mică, aşa cât cartierul me. Plin de lume la coadă.
Acolo toate creaturile ălui de sus. Avem în stânga nişte indieni. Damele sunt îmbrăcate în Răpirea din Serai (cel puţina aşa arată), bărbaţii la pantaloni. Put. Poloneza din faţă se mută mai departe de ei puţin. I s-a făcut rău la aterizare, mi-e teamă că aroma de indian nu o prea ajută. Sunt 22 de ghişee pentru visitors şi câteva pentru deţinătorii de green card şi cetăţeni SUA. Este o mare de oameni de toate culorile şi naţiile, dar se mişcă treaba bine.
Ajungem într-un final la pass control şi primim ştampila de “şedere”. Contrar aşteptărilor nu face nimeni tuşee rectale în ideea de a găsi cine ştie ce droguri. Nu se controlează nici bagajele, nimic.
Punem mâna pe trollere, după ce controlez eu de 3 ori codul de pe stiker-ul de pe paşaport. Am văzut prea multe filme cu bagaje luate amboulea, plus că am antecedente în a fi o “distrată”.
Prietenii noştri aveau să ne primească la ieşire. Purcedem cu pas vioi şi trăgând de bagaje spre zona de “welcome”. Ne plimbăm pe acolo, holbându-ne serios la toţi indivizii ce se sprijină de balustrade şi îşi aşteaptă vizitatorii. Naiba. Nimeni.
Deschid laptopul mic să mă conectez. Nu avem telefoane, că le-am lăsat acasă. Doar n-avem nevoie de ele. Înjur în gând, amintindu-mi cu drag că am roaming pe Orange. Avem roaming de fapt. Telefoanele sunt la mii de km distanţă şi noi, deştepţii lumii, nu avem numărul de telefon al prietenului ce trebuie să ne agaţe de la aeroport.
Găsesc 2 conexiuni wireless şi realizez că yankeii ăştia nu au prins încă ideea de free connection în aeroport. Până şi Timişoara are aşa ceva, comentez cu furie, realizând că visul american e coşmar când ai nevoie de net.
Mi se cere un număr de telefon pentru a face plata (10 dolari să pot folosi rahatul ăla de net) … e posibil să nu meargă până la urmă, că telefonul e 1. acasă şi 2. închis.
Soarele vine cu ideea bună de a schimba nişte bani. Sunăm astfel de la telefonul public (tocmai găsise o carte de vizită cu numărul căutat). Negresa de la chioşc face mutre că nu are mărunt. Îi cer un suc şi primim 1 dolar şi ceva în monede.
Pierdem 80 de cenţi. Prietenul nu răspunde, apelul se taxează. Deci e pe nasoale. Singura soluţie e să ne plimbăm ca vodă prin lobodă prin zonă, poate ne vede careva. Dacă nu, luăm un yellow cab şi facem gaură în buget.
În cele din urmă, plimbarea noastră ca struţii are rezultate. Prietenul cel cu bărbiţă de fapt e soţia lui, venită cu fetiţa de 4 anişori. El e la lucru. Râde cu poftă auzind cât suntem de ameţiţi. Se pare că trebuia să “page-uim”. “Mergeţi la info şi spuneţi-le pe cine să cheme acolo”. Ca în Selgros, când auzi “Xulescu să se prezinte la casa 12”. Mda, iar ne simţim ca nişte rednecks pierduţi în spaţiu.
După 24 de ore de drum şi peripeţii ajungem într-un final “acasă”. Suntem hrăniţi, pupaţi, cazaţi.
Au trecut deja 3 zile. A plouat ca pe timpul lui Noe (într-un weekend cât în toată luna martie), aşa că ne-am plimbat doar puţin (la “groceries” şi Home Depot). Am cumpărat o pereche de Adidas Superstar cu 30 de dolari. Şi preţul întreg (65) era deja de “sales”, în condiţiile în care în Europa sunt 90 de Euro. Sunt şocată de preţurile MICI. Prietenii noştri trăiesc cu impresia că sunt mari preţurile aici. Le-am dorit o tură de shopping pe bătrânul continent, să vezi cum le ies “prostiile” din cap.
Mâncarea are preţuri comparabile cu România (ceva mai mici, că noi suntem miliardari şi ne permitem). Combustibilul e sensibil mai ieftin. Om mai face nişte studii, că n-am apucat să ieşim prea mult la plimbări.
Azi e soare, deci se va lăsa cu “şpaţir” şi poze. Vă ţinem la curent.
