Se pare că am deja încă un articol despre onor “banca” respectivă, vă puteţi delecta şi cu el. De data asta am atacat balaurul de la cele 3 capete direct, pentru că trebuia să închid un cont de card. Cont deschis pe când lucram la Realitatea şi domnii aveau prostul obicei să ne schimbe banca o dată pe an. Am avut deci conturi la Ţiriac, BRD şi CEC în cei 3 ani de muncă acolo. Mare bucurie, să te tot plimbi ca prostul din sediu în sediu.
Cum contul a fost neatins de peste 1 an, de când s-a închis staţia de radio din Timişoara, plus că tot primeam anunţ că s-au mai tras 2 lei din cont pe luna respectivă, m-am luat fain frumos să ajung unde şi-a dus mutu iapa, la sediul central. Ăla mare şi plin de vreo 15 feluri de marmură şi granit, de parcă-i Răpirea din Serai.
Intru în sediu şi casc ochii după un sistem din ăla de “ticketing”. Nimic. Mă uit deasupra ghişeelor. Nimic. Doar deasupra unuia e o tabelă din aia electronică şi scrie 216 sus şi 11 jos. 5 ghişee tip “casierie”. Doamnele stau, că nu are nimeni treaba lor. Au fost 2 tineri pe care i-am auzit spunând nervoşi “păi aşteptăm, ce să facem”, semn că nu sunt singurii puşi pe picior greşit de lentoarea angajatelor.
Mai sunt 3 ghişee de tip “toate operaţiunile” la care lucrează doar 2 doamne. Una stă la poveşti cu un client de 15 minute, cât mi-a luat să aştept ca la celălalt ghişeu să i se deschidă unui nenea un cont. Îmi vine să o sfătuiesc pe madam să-l ia pe nenea ăla acasă sau la Mall la o cafea, pentru că majoritatea discuţiilor nu sunt “bank related”.
Termină cealaltă doamnă şi vin eu la ghişeu.
“Bună ziua, o închidere de cont, vă rog”.
“Aveţi bilet de ordine?”, mă întreabă glacial, cred că a omis salutul, că nu se cade la valoarea ei. Îi spun că n-am văzut jucăria de ticketing, mai ales că sunt deja obişnuită cu ele. Mă duc spre intrare, că atât a binevoit să-mi spună şi iar mă uit prin sector. Nimic.
Văd un paznic şi îl întreb unde e minunea aia. La intrare. Păi m-am uitat la intrare. Nu, la intrare-intrare, adică afară din “sediu”. Mai exact pe “hol”. Mulţumesc omului şi casc ochii în “hol”. “O cutie galbenă”, aud în spatele meu, exact când să ajung la concluzia că e o conspiraţie la mijloc. Cutia aia arată ca o cutie mai mare de poştă, învelită într-o hârtie adezivă galbenă. Apăs pe butonul roşu şi-mi vine un minunat bilet. Pe care scrie “pensii şi depuneri”, dar naiba mai stă să se streseze. AM NUMĂR!
Reintru în sala uriaşă şi mă duc la singurul display electronic. Arată tot 216 şi 11. Acum sunt toate cele 3 graţii la birou. “Îndrăgostita” discută în continuare cu clientul. S-a făcut jumătatea de oră şi nu mai termină. Una în mijloc ştampilează de zor. Dama ce m-a trimis pe mine după bilet stă. Pur şi simplu.
După câteva minute pune mâna pe butonul ce schimbă numărul de pe afişaj. Eram deja gata să merg, să-i arunc cardul în braţe şi să plec. Dar ştiu că oricum vor continua să-mi scrie şi să mă scoată din minţi, plus că, dacă nu am cardul ulterior, cine ştie ce mama naibii le mai fată mintea.
Stau.
Au trecut 40 de minute de când mă uit şi mă sui pe pereţi. S-a terminat şi convorbirea drăgăstoasă, aşa că sunt 2 ghişee care lucrează. Doamna din mijloc, deşi teoretic e la “relaţii cu clienţii”, stă în continuare fără să lucreze. Suntem vreo 10 oameni cu bilete în mână şi faţa palidă de nervi.
Într-un final ajung la ghişeu, tot la ea. Din nou, bună ziua, pentru închiderea de cont.
“Mergeţi la casierie, mai aveţi de luat nişte bani”. Am 15 lei în total, dar 2 vor fi reţinuţi pentru comisionul de pe luna asta. Deci iau 13 lei. Bun.
Doamna de la casă, încântată probabil că are şi ea client, îmi ia cardul, îl trece prin POS şi mă roagă suav să tastez PIN-ul. Pe care nu-l mai ştiu că am folosit cardul acum 1000 de ani ultima dată. Şi nu am oriucum nevoie, dacă sunt ÎN BANCĂ la ghişeu. Având experienţa închiderii de card la Ţiriac şi BRD, o întreb dacă nu se poate face direct din cont, că doar are datele mele. Nu. Să merg înapoi la ghişeu.
Încep să văd roz chiloţiu spre roşu. La ghişeu primesc o întrebare din aia încuietoare “dar cum de nu mai ştiţi PIN-ul?” Pentru că nu am mai folosit cardul de aproape 1 an jumate. Şi oricum, fiind în bancă, nu trebuie decât să dau buletinul. Nu?
Mda, totuşi se poate scoate suma rămasă. Dar, aflu de la doamna în cauză, pot scoate doar 80% din bani. Pentru că nu ştiu PIN-ul.
Asta chiar îmi pune capac. Cum să pierd 20% din sumă doar pentru că se face scoaterea de la ghişeu şi nu prin bancomat? Asta nu e tot, aş mai plăti şi 3 lei închiderea de cont. O anunţ rece pe madam că nu mă mai interesează ce bani scot şi cum fac. VREAU SĂ ÎNCHID CONTUL. Şi, în gândul meu “să nu mai aud vreodată de banca voastră”.
Probabil atinsă puţin de graba mea de a scăpa de serviciile lor şi de faptul că am rămas calmă, se consultă cu colega din mijloc, cea care freacă menta de aproape o oră fără să ia clienţi.
“Nu ştiu cum să fac. Că rămâne aproape fără nimic”.
“Păi îi iei şi comision şi 20%. Asta e”.
Îmi vine să-i spun ceva de dulce, dar mă abţin. Sunt la un pas de a termina cu ei şi nu vreau să risc “complicaţii”. Nu ştiu ce şmecherie a făcut “bancheriţa” ce se ocupă de cazul meu, dar mi se iau doar 2 lei comisionul în cauză. Se pare că existau şi alte metode, nu doar să iei şi pielea de pe client.
Ajung din nou la ghişeu, după ce am scăpat de card şi am semnat divorţul de CEC. Primesc 10 lei şi 6 monede de 50 de bani. O fi criză şi la ei, săracii, au venit cu puşculiţa de acasă. Iau chitanţa şi restul, salutul meu rămânând fără răspuns.
În urma mea 8 ghişee sunt deschise, vreo 10 clienţi stau şi aşteaptă, în timp ce doar una sau două angajate îi cheamă la ghişeu. Că doar timpul trece, leafa merge …
