Cetatea din Dubrovnik – Plimbarea pe ziduri

Dacă sunteți cititori mai „vechi” de dojoblog, știți probabil că eu și Mr.Dojo suntem fascinați de Croația (Dubrovnik mai ales). Bun, aș putea folosi un alt cuvant mai potrivit (obsedați), dar hai să nu fiu atât de dură. Am ajuns aici prima dată în 2008, într-o vacanță de vreo 8 zile (sau ceva pe acolo) și am fost atât de încântați, încât ne-am hotărât să avem această destinație pe locul întâi, când este vorba de o vacanță la mare.

Anul acesta ne-am făcut din nou damblaua și am stat acolo 17 zile. Un concediu excepțional, în care ne-am odihnit, am aprofundat anumite locuri și ne-am simțit minunat.

Nu poți vorbi despre Dubrovnik fără să ai în vedere superba lor Cetate, cea care dă farmec întregului oraș (deși, dacă e s-o zic pe a dreaptă, natura oricum a fost exagerat de darnică în zona respectivă). Pe lângă apa albastră, stâncile superbe și multe insulițe din zonă, cetatea reușește să te impresioneze, că ai ajuns acolo prima sau a suta oară.

Cetatea se poate „bate” la picior în liniște, sunt zeci de străduțe și de unghere pe care merită să le luați la pas. De la plimbarea tradițională de la un capăt al altuia al Stradun-ului, până la mici incursiuni prin toate punctele cardinale, aveți sigur ce să vedeți. Odată ce v-ați făcut plăcerea de a cunoaște mai în detaliu geografia Cetății, sunteți gata pentru o altă plimbare, de data aceasta pe ziduri.

Un bilet costă 90 de Kune (aprox. 12 Euro) și pare a fi un preț piperat. Avantajul în acest caz este că nu vă grăbește nimeni, deci puteți sta câte ore doriți pe ziduri. Atenție, biletul nu mai este valabil, dacă veți coborî, deci stați pe ziduri cât aveți nevoie. Luați-vă apă (eventual ceva de ronțăit) – sunt și vreo 2-3 bar-uri, dar prețurile nu sunt chiar extrem de prietenoase. Dacă prindeți o zi mai cu nor chiar și mai bine, nu prea ai unde să găsești umbră pe ziduri.

În ziua respectivă am decis ambii de comun acord să luăm mașina până în localitate (noi stăm de obicei în Cavtat, la vreo 16-17 km distanță), pentru a evita prețul bus-ului. Am lăsat mașina undeva pe șoseaua ce duce spre Split (în parcare, nu în mijlocul drumului) și am luat-o pe jos pe multele trepte ce duc la Cetate. Am ajuns acolo leșinați de cald și bine obosiți, în formă perfectă să o luăm de nebuni pe ziduri.

Pentru că plânsul de milă nu rezolva nimic, ne-am hidratat la Fântâna lui Onofrio și am luat biletele pentru ziduri. Apoi am trecut la pozat.

Cetatea este plină de clădiri înghesuite, dar elegante și similare ca aspect. Multă eleganță și un puternic iz de istorie te lovește de câte ori le privești. Fără ziduri în toate culorile curcubeului, fără acoperișuri de „plastic”, linia arhitecturală este păstrată cu strășnicie …

Este foarte cald, chiar dacă suntem încă în mai (când am vizitat noi). Sunt turiști pe ziduri, deja toropiți de căldură. Un grup de turiști chinezi se distrează și râd zgomotos, făcând europenii și americanii din zonă să se uite mirați. S-au pozat, s-au maimuțărit, s-au DISTRAT pe cinste până la urmă.

Nu ne putem abține de la a comenta invidios cât de norocoși trebuie să fie cei care au șansa de a locui acolo. E drept că-i mai complicat cu parcatul mașinii (probabil se bazează mai mult pe scutere) și căratul de mâncare, la câte o aprovizionare, dar zona este absolut magnifică și probabil localnicii nu sunt chiar triști și pesimiști.

Ne prostim cu pozele într-un mic turnuleț, apoi ne continuăm călătoria. Am făcut poate 200 de metri și avem deja câteva zeci de poze fiecare.

Câteva ruine, amintire a faptului că timpul nu iartă nimic în calea sa.

Fortul Lovrijenac, o altă atracție locală pentru care promit un articol separat. Foarte mulți turiști îl omit din plimbările lor (așa am făcut și noi) și e chiar păcat.

Pentru cei obosiți și însetați, există încă o oază de liniște și hidratare. Curajoșii se pot scălda în valuri (nu prea mulți curajoși în ziua respectivă, pentru că apa nu era chiar atât de caldă).

Micile „ferestre” din ziduri (pe unde probabil ieșeau gurile de tun odinioară) sunt acum blocate cu câte o bară orizontală. La cât sunt de slăbănoagă însă, reușesc să mă așez confortabil după „barieră” și să mai fac câteva poze.

Unul dintre locurile de veghe. Ai spațiu să te și întinzi, la cât e de „subțire” zidul.

Ne-am cam termina proviziile de apă, așa că suntem leșinați. Am parcurs o mare parte din traseu, dar încă mai este. Cine crede că Dubrovnik are o Cetate mică, va afla pe propria piele că nu este cazul.

Pe treptele unei biserici o prind în poză pe una dintre turistele din China. Se pare că s-a despărțit de grupul mare sau poate e separat, cine știe …

Restul grupului e ușor de reperat, după culori.

Ne apropiem de punctul terminus la turului (deși nu ne oprește nimeni să o luăm de la capăt).

La fântână oamenii stau să se odihnească, noi bem apă și ne pregătim de plecare. Mai avem multe trepte de urcat spre mașină …