Cine se scoala de dimineata …

Am trecut pe tratamentul “desincronizării” de fus orar în cel mai spartan mod, după cum m-am lăudat deja. Fără medicaţie, că nu prea mă bucur să mă “pastilez” pentru orice, cu 2 zile de hăbăuceală, dar cu rezultate mirobolante. Suntem de acuş o săptămână în Obamaland şi am luat faza cu reglarea zic io chiar puţin prea “literal”. Adică nu doar că respect orele lor de somn şi trezie, dar mi-am făcut un program de zici că merg la job în fiecare zi.

Mda, mă trezesc la 6 jumate. Eu, putoarea care a trebuit să-şi stabilească un “new year’s resolution” cu o săptămână înainte de ziua personală, pentru că nu se mai putea. Dormeam până la 12-13 şi puneam capul pe pernă (metaforic zic, că nu dorm cu nimic sub gânditor) pe la 3-4 dimineaţa. Şi cu niscaiva efort am reuşit să mă trezesc ca oamenii normali pe post de directori, că mai devreme de 9 nu mi se arăta.

Şi uite că acum sunt trează înainte de 7. Ca şi ceasul, nu oricum. Azi, că am rămas singură (“soarele” şi R. sunt cu a mică în Pennsylvania la ski, iar D. e la muncă de la ore imbecile), în loc să dorm ca un om normal, m-am trezit FIX la 6 şi 30 de minute. Zici că am alarmă sub coadă.

Pe la 7 povesteam deja pe Skype cu sărbătorita, am făcut un rond pe situri, am discuta cu unul-altul, am mai pus ceva pe portofoliu.

Şi am gătit.

Staţi aşa, nu vine sfârşitul lumii şi nici Iadul nu cred că a îngheţat. Eu, dama cu zero interes şi veleităţi de “cooking”, am petrecut nişte ore chiar agreabile în bucătăria asta ca din filme, făcând diverse prostii. Ieri D. mi-a lăsat nişte pulpe de pui şi zicea să le fac la cuptor. Mda, eu şi cuptorul, mai ales şmecheriile astea care au mai multe programe decât laptopul meu.

Culmea e că am comis-o. Carnea arată bine şi miroase de mori. Ar trebui, la cât am tot moşit-o. Că nu i-aş băga în spital cu pui necopt, dar nici să ard carnea din prima încercare nu mi se arăta. Mă ştiu oamenii de proastă în bucătărie, dar nu-i frumos să-ţi baţi joc de ingrediente, că doar au costat bani. După asta am comis un “pireu” de cartofi, aşa cum îmi place mie (cu mult unt şi lapte).

Mă tot mânca în fund să iau la purecat şi o carte de reţete “regale” pe care i-a adus-o Mircea lui D., aşa că am făcut o cremă de ciocolată. Zic că mi-am pierdut şi bruma de minţi. E la frigider şi arată chiar bine. Om vedea cum “gustă” după ce vine lumea acasă, că io-s sătulă de mâncare de la atâta gustat de ingrediente.

Exact când am pus haleala deoparte, m-a troznit să fac şi nişte mazăre “garnitură”, aşa cum o face Mama Ana. Drept pentru care am sunat-i din nou pe skype să îmi clarific nişte chestii. Normal că tot cum mi s-a arătat am făcut-o. Acum stau şi scriu pe comp în speranţa că nu mă mai trece vreo idee de gătit, că se sperie lumea, mai ales că psihiatrul costă al naibii de mult.

E ora 13, ora locală. Am terminat de gătit minunile astea, am lucrat, am vorbit cu “casa” de două ori, am şi curăţat deja bucătăria de dezastrul pe care l-am produs în intensitatea gătitului, dacă mi-ar fi fost foame aveam şi ceva la maţ. Nu am aparatul foto acasă, că l-a luat “omul” cu el, că aş avea timp şi să trag o fugă prin Manhattan, că e vreme destul de decentă.

Las’ că fac asta mâine, dacă e vreme bună. Până atunci mă apuc să mai scriu articole şi să bântui pe “neţi” că am prea mult timp la dispoziţie.

Voi ce-aţi făcut azi?