Am nişte idei de new business pentru mine şi adun de zor materiale. Mă simt creativă şi pregătesc un nou “brand”, vezi doamne, că nu se mai poate altfel. Aşa că am început să cutreier ze city pentru diverse.
Şi ajung la al naibii de centralul Materna din Timişoara, un coteţ plin cu tot felul de şmecherii scumpe şi majoritatea “kici” (kitsch, să nu credeţi că m-am prostit de tot, de când nu am mai scris). Pregătesc o listă “extensive” cu tot felul de porcării, deci clar nu sunt nici clientul care ia o bretea de 2 cm. Irelevant oricum. Până şi breteaua aia costă şi din bănuţii ăia se acoperă ceva. La 1000 de bretele, chiar mai mult.
Aşa …
Mă poziţionez strategic după o dudă care stătea ca statuia lui Mihai la Cozia şi se uita. Ţinea rândul pentru când o troznea inspiraţia, nu ştiu. Cum îs dotată în general cu ceea ce se cheamă în limbaj popular răbdare, stau cuminte şi aştept.
Termină într-un final tanti de admirat papiotele şi ia un capăt de aţă, dar, dacă atât i-a trebuit, n-o s-o oblig eu să cumpere un Mercedes. Ajung şi eu la rând, troznesc rânjetul meu Invisalign şi zic bună ziua.
Nici nu apuc să articulez ceva că tanti (e în prag de pensie, cuget eu) mă ia la directe şi croşe(t)e. După ce vede că nu iau doar legendarul capăt de aţă, parcă începe să îşi mai moaie glasul. Oricum am plecat de acolo cu senzaţia că mi-a tras şi un şut în spoiler spate, nu doar mi-a dat cu scrâşnet de dinţi materialele cerute.
Şi mă înfurie fazele astea, de s-a încheiat.
Drăcuşorul care stă pe umărul (nu ştiu care) îmi spune să fac scandal. Să chem “supervaizerul” şi să fac tevatură. Să o fac nesimţită şi prost crescută. Şi poate data viitoare nu mă mai ucide cu privirile înveninate. Şi, dacă o face, iar scandal şi .. ca la Pavlov .. să vezi cum vine Pavlov cu mâncarea şi la 2 luni după ce a murit câinele. (Că parcă era culmea reflexului.)
Îmi doresc cu ardoare să generalizez şi să zic că vacile astea comuniste sunt de nemişcat şi ca pe tarlaua lu’ tata. Că o fi fost nasoală menopauza de parcă suferă de 40 de ani deja.
Dar nu pot.
Pentru că la 2 minute după ce acritura asta mi-a “ăsta” ziua, o doamnă de aceeaşi vârstă de la Romtelecom (tre’ s-o dau exemplu de câte ori pot), mi-a lăsat iar un rânjet mare pe buze. Nu ştiu cum reuşeşte, dar este atât de amabilă şi de tonică, încât aş plăti afurisitul ăla de abonament de telefon (şi aşa “overpriced”) de 3 ori pe săptămână.
Am înţeles că nu eşti în toată ziua în dispoziţii pozitive, dar pe client nu îl interesează. Aşa cum nu îi interesa nici pe ascultătorii mei că mi-a murit cineva în familie, că am dureri crunte de la umărul dislocat în urmă cu 12 ore, că nu am dormit sau că m-a pocnit PMS-ul. În momentul în care “ridici” microfonul, trebuie să zâmbeşti şi să pari fericit, chiar dacă nu ţi s-au uscat încă lacrimile pricinuite de vestea că unul dintre cei mai dragi oameni pentru tine are cancer de colon, stadiu avansat.
La fel şi la şcoală. “Diriga” mea, unul dintre cei mai “ţepeni” profesori pe care i-am avut, ne spunea mereu despre cum trebuie să lăsăm problemele la uşă, când intrăm la clasă. Nu am intrat în învăţământ niciodată, dar am aplicat faza asta în media şi în faţa clienţilor mei. Şi chiar în faţa familiei, că nu sunt de vină că am avut o zi proastă la job. Şi de câte ori mă mai scapă (că nu îs perfectă), realizez că am reacţionat ca proasta.
Dar clientul este stăpânul nostru. Şi nu poţi să îl iei la împins vagoane când faptul că apelează la tine îţi plăteşte salariul.
Interesant este că în general oamenii peste 50 de ani au mari probleme de re-angajare. La fel de interesant este că mulţi trec asta cu vederea şi au impresia că jobul este încă pe viaţă, ca la Filatura. Ho, fraţilor, că nu e aşa. Dacă şefii ăstora ar avea toate biluţele la inventar ar face curăţenie. O discuţie în privat de genul “bagă-ţi minţile în cap, cucoană” şi apoi bocancul în celulita dorsală.
Spuneam că nu pot generaliza, pentru că ar fi păcat faţă de multele doamne de vârsta în cauză care se poartă frumos şi sunt mai mult decât serviabile. La câteva nesimţite am pe listă şi destule care, deşi nu au studii mari de “pablic rileişăns”, simt exact cum trebuie să vorbeşti cu clientul şi cum să îl fidelizezi.
Acum întrebarea este .. facem scandal când ne deranjează atitudinea? Suntem “naşpa” să le periclităm jobul? Povestiţi voi cum aţi procedat şi cât de urât aţi făcut 🙂
