Ieri am mâncat deja o pizza cu colegii, pentru a marca un final de carieră şi trecerea (sperăm noi) la una şi mai mare şi mai tare, ca podul ăla de se reconstruieşte pe mal în jos. Aşa că mi-a picat prost invitaţia deja acceptată cu o zi înainte de a merge .. la pizza. Dar promisiunea e promisiune, plus că aveam ocazia de a mânca moca. Dacă tot îs şomeră şi e criză, uite că pică totuşi bine.
Invitaţia a fost făcută de Nebu, poate după ce i-am dat pe la nas bietei fete că mi-e ciudă că n-am fo’ la Arsenal Park. Nu prea puteam oricum merge, că eram infirmieră pentru cuţu, dar comentam şi eu că m-aş fi ospătat din struguri, chiar dacă nu apucam să vizitez .. via.
Cina cea de taină era un fel de “product testing” pentru mine, pentru că pe la pizzerie n-am mai consumat de ani buni, cam la fel şi cu hamburgeria din Complex, pe care o frecventam pe când aveam o vârstă mai puţin … respectabilă. Ideea era să mergem, să mâncăm la Pizzeria Napoleon din Complex, să concluzionăm de ne place şi eventual să scriem cu bune şi cu rele.
Normal că am ajuns ultima. Normal că m-am pierdut prin Complex de am disperat-o pe Nebu cu telefoanele. Uneori chiar am impresia că am un IQ inferior celui cu care mă laud de obicei.
Într-un final am ajuns şi eu în locaţie şi m-am înţepenit la masă cu “cartelul” de Timişoara. Cel puţin 20 de minute am lălăit de căţei, faptul că îs pe “liber” etc. Nu prea au apucat bieţii oameni să vorbească, dar s-au obişnuit sărmanii deja. Echipa de lihniţi era ceva de genul: Nebuloasa, Tomata (plus Cezarul personal), Ovi, Richie si Lucian.
Nu ştiu cine a comandat “pită de pizza”, adică blat gol (copt, of course) şi salată de vinete, dar îi zic merci. Am “testat” un triunghi de “azimă” din aceea şi am zis “ho”, pentru că venea felul principal şi stomacul meu e cam la fel ca al unei turturici (mamă, ce plastic am exprimat-o). Cu mare durere de suflet am renunţat să ling recipientul, pentru că sigur nu mai intra nimic. Bună rău, salata. Cu maioneză, aromată …
Dacă oamenii normali mănâncă pizza la pizzerie, Dojo a fost din nou “anti” şi a trecut pe testat alte chestii: piept de pui la grătar, cartofi prăjiţi şi salată de varză. Îs scârbă, ştiu, pentru că de obicei la astea se poate “gâlmi” nasol de tot. Adică pieptul să fie ca talpa sau prost “fript”, cartofii plini de ulei şi salata nepreparată. Ca la vite deci.
Aşa că am aşteptat cu interes şi gânduri plăcute despre cum voi comenta eu despre mâncarea pregătită “pe fugă”, de parcă sunt un specialist în domeniu. Vorba aia, n-oi fi în stare să gătesc, dar am gură să mănânc şi să comentez.
Mi-au venit “bucatele”. Pieptul de pui ocupa jumătate de farfurie. Gustos şi bine preparat. Cu ceva condimente care mi-au picat chiar şi mai bine. Cartofii tăiaţi rondele erau şi ei “stropiţi” cu respectivele condimente. Bine făcuţi şi deloc “graşi”. Că mi-e groază de cartofi uleioşi, dar clar nu era cazul.
Până aici totul foarte bine. Mă gândeam că îi prind la salata de varză, cu care de obicei am probleme pe la restaurante. Unii cred că e suficient să taie varza, că îmi fac eu restul de salată. Păi pe principiul ăsta, mănânc naibii acasă şi nu mai plătesc bani pentru a-mi găti singură. Salata a fost preparată. Aşa cum îmi place mie. Nu foarte “tare”, dar suficient de “asezonată” încât să tot iau din ea, mai ceva ca un iepure.
Cu regret spun că am lăsat în farfurie. Pentru că nu intră decât puţină mâncare în “boilerul” personal. După cum i-am spus şi fetei care ne-a servit, nu are nicio legătură faza asta cu calitatea păpicii. Meniul pe care mi l-am ales eu chiar mi-a picat bine. Şi, cu toate că am plecat pregătită să despic firul în 12, nu pot spune decât că a fost chiar bun de tot.
Luci a cerut nişte papanaşi şi se pare că tânăra ce s-a ocupat de noi nu a înţeles că şi eu doream. La cum vorbeam unii peste alţii, nu mă mir. Nu am mai insistat, aşa că data viitoare vă fac şi o recenzie pe papanaşi. Momentan recomand personal grătarul din piept de pui cu cartofi şi salată de varză crudă.
PS: copiii ceilalţi vă pot povesti despre ce au testat ei.
