Acum câţiva ani “soarele” mi-a cumpărat un Packard Bell Vibe 300, care, dădea pe vremea aia clasă unui iPod Nano. Dar nasol de tot, nu aşa oricum. Preţ mai mic, memorie de 2 ori mai mare etc. Hard-disk, 4 GB spaţiu, player video etc. Jucărie absolut demenţială, dar cu o mare problemă după 6 ani de când îl am: se descarcă în juma’ de oră.
Şi cum se preconiza plecarea din anul ăsta, am realizat că degeaba îl iau cu mine, că tot în priză-l ţin. Când ai în faţă un zbor de aproape 9 ore, chiar e indicat să ai ceva să-ţi susure în urechi. Că nu bănuiam ce servicii mişto vom avea pe KLM, de să nu-ţi mai trebuiască nici sudoku sau muzică-n urechi.
Cum Vibe-ul ieşea din discuţie, am început să caut câte una-alta pe siturile de gen. Am hotărât să evit orice poartă sigla Apple, pentru că au uriaşa calitate de a avea de obicei preţuri nesimţit de mari, plus că nu doream decât un mp3 player care asta să facă. Să “cânte” mp3-uri. Nu mp4, nu video, nu să-mi verifice mailul şi nici să-mi spele vasele. Să aibă loc de câteva sute de melodii şi să ştie să le difuzeze.
Aş. Aproape că nu am găsit ceva ce să nu-mi trimită şi câinii la plimbare si să-mi facă şi web design. Preţuri? Am zis că pic de pe scaun. Nu am dat de ceva mai ieftin de 150 de lei, în condiţiile în care nu doream nici eu chiar un no name. Am un singur defect şi anume că am doar calităţi, iar între aceste calităţi se numără şi un atare snobism. Adică, dacă nu ştiu cine “firma” aia, mă abţin.
Până la urmă, văzând ce scump e un rahat de player, am decis să iau la plimbare vechitura de “stick” pe care i-am luat-o lu’ tată-miu acum 5 ani. Un Philips ce merge şi ca mp3 player şi e stick de memorie de 1GB în acelaşi timp. A fost 19 euro pe vremea aia, pe când orice gen de iPod nu scădea sub 50.
Mi-am rezolvat treaba, dar tot mă miră preţurile astea pentru o “sculă” ce face o chestie foarte simplă. Pe vremea asta iau un telefon cu banii de pe un mp3 player şi ăla măcar şi sună. Sau poate io-s singurul nebun care doreşte un player separat şi domnia se plăteşte …