Copilul tău este minunat. Spune-i asta!

„Nu știu ce să zic, nu-mi place deloc cum crește copilul ăsta. E prea mic, nu mănâncă bine, nu vorbește”.

Cuvintele astea drăguțe mi-erau spuse de o bunică ce-și ținea nepotul în brațe.

E drept că nepotul e o idee mai scund decât fiică-mea (deși e mai mare cu aprox. jumătate de an) și, la fel ca moștenitoarea noastră, nu e foarte interesat să comunice prea mult.

Acum la fel de drept este că părinții lui nu sunt baschetbaliști, să nu zic că și Nadia are o prietenă de exact aceeași vârstă, care a fost mereu mai mare decât ea cu jumătate de cap. Acum ce să fac? Să mă supăr pe copil?

I-am replicat bunicii în cauză că fiecare suntem mai mici sau mai mari, depinde de gene și de alte chestii pe care nu le prea cunoaștem, dacă nu suntem de specialitate. Și că pofta de mâncare vine și pleacă. Iar de vorbit .. inca nu știu vreun puradel de prin parc, trecut de 3 ani, să tacă. Știu că noi ne-am dori uneori un pic de liniște, dar le merge moara de zici că-s în priză.

Și din discuțiile cu părinții, unii dintre copiii vorbăreți de azi nu s-au înghesuit nici ei cu vorbitul înainte de 2 ani și jumătate, chiar 3.

Nu știu copii de școală să aibă probleme de mers, să aibă încă scutece sau să nu vorbească, deși pentru noi, părinții de copii mici și foarte mici, chestiile astea sunt capăt de țară.

Și ne ofuscăm că x copil merge mai de demult decât al nostru, că vorbește bine de la un an și ceva, că recunoaște deja literele sau a renunțat la scutece undeva la 3 luni și un sfert.

Cuvintele noastre rănesc, chiar dacă nu realizăm asta

Bunica în cauză este bine intenționată. A crescut măcar un copil, a trecut prin unele chestii, vede ce se mai întâmplă prin parc. Bun, asta nu o face specialistă în pediatrie, dar pot înțelege că observă niște diferențe.

Dar comentariile respective dor.

Știu că am mai primit și eu câte o replică exact pe sistemul ăsta: „ceva nu e în regulă cu copilul ăsta” (la vreo criză de plâns a Nadiei sau te miri cu ce ocazie) și că-mi sărea supapa în secunda a doua. Și da, după ce mă ofuscam așa cum se cuvine, anunțam interlocutorul că aștept asemenea păreri după ce termină o școală de specialitate, încât să știe cum trebuie să fie un copil normal de x vârstă.

Bun, trecând peste reacțiile mele vulcanice (probabil că nu-s singura care dă în foc la asemenea replici), ideea rămâne: NU avem de unde să știm ce este cu adevărat normal, decât dacă avem niscaiva școală în domeniu.

Nadia a plecat pe picioarele ei înainte de a împlini 11 luni. Asta după ce timp de 2 luni m-a cărat prin curtea blocului adusă de spate, că avea chef de umblat. A fost mereu înaintea altor copii la partea motrică (merge pe cart – ieri l-a și răsturnat, pe bicicletă fără pedale, urcă și coboară scările, joacă fotbal etc. Are puțin peste 2 ani. La fel de „speriați” suntem de cum face puzzle-urile, am ajuns să luăm un braț de ele și le face în câteva minute. Recunoaște cifrele, a reținut niște cuvinte în engleză.

Există probabil părinți care ajung la concluzia că e ceva în neregulă cu copilașii lor, doar pentru că asta mică știe niște chestii în plus.

La fel de frustrați ar trebui să fim noi că nu vorbește decât câteva cuvinte și mult timp a refuzat orice încercare de a o face să repete. Da, am încercat să nu-i dăm x lucru pe care-l cere, până nu încearcă să-i spună pe nume și am ajuns la faza la care începea să urle și cam asta era. Atât de mult a înfuriat-o replica în cauză, că, dacă-i ziceam „spune rață” ori începea să plângă, ori ne dădea „ignore” complet.

Culmea, am obținut mai multă cooperare după ce i-am tăiat 5 cartonașe pe care am scris A, E, I, O, U. M-am gândit că vocalele astea, dacă le prinde, e mai ușor să construim pe ele. Interesant – a funcționat și pentru prima dată după luni bune, a pronunțat ceva ce am cerut eu. După asta am trecut la „vocalize” (ma, me, mi, mo, mu).

Acum îi place să-i spun în engleză unele cuvinte de pe niște cartonașe desenate și le repetă după mine, așa cum se pricepe. Am ajuns la faza la care deja recunoaște unele cuvinte, chiar dacă la pronunție încă mai lucrăm.

Observ că, dacă am lăsat la o parte încercările de a o „forța” să spună ceva și am trecut la ceva ce o interesează, a început să fie mai cooperantă.

Este foarte clar că avem de lucru în continuare, dar consider că e un progres important (a mai prins câte un cuvânt, e mai dispusă să trăncănească pe limba ei etc.), față de reacția de totală respingere de la început.

Deși sunt la orice oră cel mai mare suporter al fetei noastre și-i repet până-n pânzele albe cât e de minunată, au fost momente când am resimțit și eu dezamăgire că nu este perfectă în toate aspectele. Și mi-am verbalizat față de alții această dezamăgire.

Cred că am făcut rău.

Mă uitam acum câteva săptămâni la puștiul din zonă, despre care bunica spunea că nu crește cum ar dori ea. Stătea cu capul plecat, înțelegând că nu face bine ceva. O chestie asupra căreia chiar nu are niciun control la nici 2 ani jumate.

Vorbirea se învață repede de către unii, mai greu de către alții. La faza cu înălțimea, chiar nu sunt prea multe de făcut. Iar nutriția este obligația părintelui, dacă un copil mic nu are obiceiuri alimentare corecte, 100% nu e vina lui.

Îmi amintesc că ai mei, încă din copilărie, mi-au tot spus cât sunt de minunată. Că-s deșteaptă, că pot realiza orice-mi pun în minte.

Ciudat este că peste ani am ajuns eu însămi să am o încredere oarbă în ce-mi poate pielea, încredere ce mi-a permis să am un job de vis timp de 10 ani, să pornesc o mică afacere, să mă dezvolt în orice specialitate mi-a atras atenția.

Nadia are și ea impresia că e buricul pământului (în sensul cel bun). De mult nu am văzut atâta hotărâre la un copil. Orice ar începe să facă exersează atât de mult și de hotărât, până devine bună. Taică-su glumește că-i un mic bulldog, la cum se „ține” de câte o chestie.

Îi spun în fiecare seară cât de fericiți ne face și cât suntem de mândri de ea. Că este un copil senzațional.

Va avea timp să audă în viitor critici de la diverși, momentan noi îi suntem cei mai înfocați fani.

Sigur nu va fi perfectă în tot, dar voi încerca să-mi exprim dezamăgirile ceva mai rar. Asta nu înseamnă că-mi voi pune capul în nisip și voi ignora existența unei probleme, dar nu mă voi mai plânge în stânga și în dreapta că încă nu face x și y.

Voi discuta cu taică-su eventualele strategii, ne vom sfătui cu mătușa ei (sfetnicul meu de încredere), dar nu-mi voi mai stresa copilul cu frustrările mele, mai ales când ea încă nu are niciun control asupra rezolvărilor în cauză. Plus că foarte multe chestii se pot rezolva frumos prin joc. Așa cum a început să repete cuvinte și să învețe chestii noi, prin joc, așa le-om rezolva pe toate, mai ales în partea asta de copilărie.