Există de câteva zile o adevărată furtună blogosferică pornită de la un articol de-al Simonei Tache. S-au format tabere, s-au înjurat unii pe alții, s-au vehiculat cuvinte frumoase de genul handicapat, anormal, rebut etc. Asta explică și titlul articolului meu, cuvinte folosite din păcate prea des de noi și, chiar mai regretabil, în fața copiilor noștri.
Prima prietenă în etate a fiicei mele (îm afară de bunica și străbunica) este M. O bătrână de la cealaltă scară, în vârstă de 85 de ani, fără prea multă ținere de minte și o pasiune clară spre a-și însuși orice pare interesant (cleptomană?). Știam de existența ei, pentru că se mai răscula rânza în câte un vecin, când M. fura flori sau jucăriile de nisip ale vreunui copil. Este clar că nu are discernământ, dar oamenii tot se înfurie.
Prin vara trecută, când Nadia avea 6 luni, m-am trezit de câteva ori cu M. pe banca pe care stăteam cu fata în brațe. Mă întreba, cu o voce care-mi amintește de Mr.Bean, cât e ceasul. I-am răspuns, pentru că am fost educată să fiu politicoasă cu toți, fără să mă uit la straie sau vârstă. S-a apucat să miște cheile în mână, văzând că-i face fiicei mele plăcere. Nadia o place de atunci, se bucură când o vede, îi face „tai-tai”.
M. ne salută (o salut și eu), se bucură că ne vede și a mică e în continuare încântată să o vadă.
Mai avem în zonă o femeie care cerșește. Am înțeles că își crește singură nepoata bolnavă (epileptică). Mai discutăm uneori una-alta. Nadia se bucură când o vede, „salută” în felul ei, femeia zâmbește când o vede.
Tot în cartier e o doamnă în cărucior. Am înțeles că a fost tăiată de trenul care trece pe aici (aparent o încercare nereușită de suicid). Este o femeie deșteaptă și plăcută, bătrână dar cu o minte brici. Am mai discutat cu ea (normal, nu despre dizabilitatea ei), a mica s-a lipit și de ea repede. Ne mai întâlnim în cartier, ne salutăm ca vecinii, mai discutăm, dacă avem timp.
Chiar mai aproape de subiectul Simonei, avem un băiețel cu Down în cartier. Mai mare decât Nadia cu jumătate de an. Un frumos și jumătate, deși diagnosticul este clar pentru oricine care a citit ceva despre aceasta afecțiune. Are părinți tineri și frumoși, incredibil de răbdători și de implicați. Copilul se dezvoltă foarte frumos, semn că atenția și sacrificiul lor nu vor rămâne fără rezultate.
Nadia nu înțelege nimic din drama lor, nu știe ce provocări va avea de înfruntat acest copil, se bucură că-l vede și gata. ”Vorbesc” pe limba lor, se joacă în nisip sau studiază împreună iarba mare din parc. Și el se bucură când ne vede, este foarte prietenos și drăguț.
La fel se poartă și câțiva oameni ai străzii, care s-au mai oprit la pubele. Unii mai intră în parc, mă salută, vorbesc despre vreme. Oameni pașnici, care admiră fata eventual de la depărtare și mă întreabă dacă nu am niște haine pentru ei.
De când s-a născut fata noastră am început să cuget mai mult la minunile astea mici. Și am ajuns la concluzia că micuții noștri se nasc perfecți, doar că-i tâmpim noi de cap cu frustrările și fobiile noastre.
Nadia, la puțin peste un an, nu citește boli, stări sociale sau mărimea contului bancar. Ea citește zâmbete. Oamenii îi zâmbesc. Ea le zâmbește înapoi (în general ea inițiază schimbul de amabilități). Ea vede doar frumusețea din ei. Cerșetorul din fața buticului este OM. Și ne vorbește frumos. La fel și doamna în cărucior, pe care se bucură să o vadă.
Toți copiii cu care are contact se poartă frumos cu ea. Da, cei mai mari (3-4 ani), pot fi uneori o idee mai repeziți (dacă le ia de pildă o jucărie), dar niciunul nu a bruscat-o (nici eu nu sunt de mămăligă, sunt acolo să o apăr și să le explic celor mai mari că nu face nimic din răutate, e doar curioasă. Ei înțeleg și o protejează, iar a mică stă după fundul lor ca scaiul.
Se joacă la fel de frumos cu copiii considerați clinic „normali”, cum se joacă alături de un copil ce necesită atenție specială. Copil blând și cuminte, de la care nu are nimic rău de învățat.
Sper ca în anii ce urmează să își păstreze atitudinea (noi vom face tot posibilul). Să fie prietenoasă cu cei care se poartă frumos cu ea, să nu judece după aparențe, să nu fie rea față de oamenii care arată altfel decât ea. Sigur că va veni momentul în care își va da seama că nu toți oamenii sunt la fel – atunci vom fi nevoiți să dăm explicații, cât mai delicat posibil.
Dar fiecare om are valoarea lui. Fiecare om are ceva frumos în el. Atât timp cât oamenii nu-i fac rău, nu are niciun motiv să-i judece și nici noi să o ținem departe de ei. Se va împrieteni în timp cu copii bogați sau săraci, cu copii foarte deștepți cu alții care nu pot mental atât de mult, pentru că vor conta relațiile pe care le construiește, nu brand-ul de haine sau numărul de vacanțe în străinătate.
Vă puteți da seama unde mă aflu în discuția inițiată de Simona. Fiica mea va deveni CINEVA prin ea însăși, prin educația și grija noastră. Nu pentru că are un coleg așa și pe dincolo. Pentru că și eu am avut tot felul de colegi (cu unii eram prietenă) cu rezultate slabe la învățătură sau care deranjau orele (unii băieți au scăpat de sub orice control în timpul gimnaziului) și uite că am făcut și școală, nu m-a ținut nimeni și nimic înapoi.
Vom vedea în viitor ce ne rezervă viața ei școlară. Ne vom descurca în orice situație, în ideea că eu personal nu aștept să mi-o educe școala, nici să mi-o învețe totul. Nu voi accepta niciodată să fie lovită sau traumatizată de cineva (nici copil, nici cadru didactic), dar nici nu voi sări de fund în sus dacă nu am niciun motiv.
Îmi place ideea de a lăsa copiii să învețe împreună, chiar dacă sunt atât de diferiți, în ideea în care, în mod normal cel puțin, un copil cu dificultăți ar trebui să aibă un însoțitor special pentru el, astfel că dascălul (care foarte probabil nu are nici măcar pregătirea specială pentru asemenea cazuri) să vadă în mare de clasă, în timp ce copilul „special” are alături un educator ce știe exact cum trebuie procedat.
Normal, dacă fiica mea vine bătută de un copil (oricum ar fi acesta declarat „clinic”), nu voi sta cu mâinile în sân, voi discuta problema, vom căuta soluții etc. Dar doar faptul că un copil cu autism sau Down este în clasa ei nu înseamnă automat că voi cere eliminarea lui, de teamă că-mi strică fata. Cine știe, poate că micuțul ei prieten chiar va fi cu ea în clasă (suntem în același cartier și există o școală foarte bună la 200 de metri, deci e clar că tot pe acolo vom ajunge).
Atât timp cât nu se încaieră, n-au decât să fie prieteni. Da, sunt de acord să vină și la noi acasă la o adică, din punctul meu de vedere nu există NICIO diferență între el și restul puștanilor de vârsta ei. Nadia va știi cu siguranță să se poarte cu orice copil, atât timp cât eu nu fac altceva decât să încurajez continuu comunicarea.
Sunt foarte încântată de atitudinea ei prietenoasă, este un copil cunoscut deja în tot cartierul pentru asta. Zâmbește, e relaxată și curioasă, calități pe care doresc să le încurajăm. Nu cred că este mai egală în drepturi decât alții (chiar dacă este copilul nostru, deci no.1 pentru noi), nu cred că este mai „bună” decât o altă ființă de pe planetă. Este la fel de om ca și un copil de miliardar sau ca un copil al străzii. Și-mi doresc să se transforme într-o femeie tolerantă, nu într-o individă care are impresia că doar ea merită să existe.
În România, altcineva este de vină pentru eșecul meu sau al copilului meu.
În România, mereu altcineva este de vină.
“… micuții noștri se nasc perfecți, doar că-i tâmpim noi de cap cu frustrările și fobiile noastre.”
Ai mare dreptate.
copilul face ce vede acasa. Si al tau, si a altuia repeta comportamente de acasa.
Foarte bine punctat articolul tau! Daca as locui in acelasi oras cu voi , zau ca mi-ar placea tare mult sa fie copiii nostri prieteni.
Este mai simplu sa dai vina pe altcineva, decat sa incerci sa vezi de unde a pornit un anume comportament ( poate ai fost chiar tu de vina..) .
Sunt de acord cam cu tot ceea ce ai postat, mai ales că e de la un părinte. Iată o problemă concretă, din viața de zi cu zi, care testează răbdarea, toleranța, compasiunea și înțelegerea poporului român, celebru pentru bunătatea și ospitalitatea lui. Nu sunt cuvinte mari, ci o putem considera parte din integrarea noastră în UE, integrare care înseamnă liberă circulație, dar și o deschidere, un altfel de mod de a ne trata între noi.
Mulți români vorbesc de civilizația din vest cu admirație, dar parchează pe locul pentru persoanele cu handicap. De fapt, este vorba de cum relaționează românul cu cel care e diferit, cu cel care are nevoi speciale în general, nu numai cu dizabilități fizice, copilul cu autism, cel mai slab etc. Unul din proverbele care par să intoxice mentalitatea multor români este ”De cât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa.” De aici multe mame ajung să plângă. Există multă aroganță și suficiență față de cel mai neajutorat, față de ”ăl mai prost”, dar și multă teamă, servilism și admirație găunoasă față de cel ”deștept”. Se stă prost cu relația de la egal la egal, mai toți par înghițiți de complexe. Ne e frică să îl ridicăm pe cel căzut, dacă ne ia locul? Mai bine îl secerăm pe cel care stă bine, că și noi avem drept la viată.
Sunt cazuri în care copilul cu autism are puseuri de vilență și e un pericol, într-adevăr trebuie izolat. Fiecare caz trebuie tratat în mod special. Totuși, cred că nu e totul o pierdere și un dezastru dacă un copil cu autism e într-o clasă normală. Poate fi și o oportunitate, nu numai o criză, poate fi o crizorunitate. Un copil considerat normal poate învăța mult din relația cu un astfel de copil. În Germania se caută apropierea de astfel de copii pentru a-i forma pe cei normali toleranți, empatici, solidari.
Ați observat un lucru, cum copii chiar de vârste fragede, 3-4 ani, pot deveni deodată ”maturi”, ”serioși” și responsabili dacă au de-a face cu un bebeluș? Până și câinii, de exemplu, trași de urechi sau chiar loviți de un bebe pe care nu-l cunoaște, nu reacționează, ne se enervează, parcă ar înțelege că e mic și nu știe. Dacă un adult îl tratează la fel, începe să latre.
Ce vreau să spun cu astea? Mulți români par piloți în Formula 1, vor să se miște repede, dar de multe ori ies în decor și încearcă în zadar să iasă din nisip. Îi deranjează gândul că trebuie să apeleze la un caraghios și bleg de tractoraș. S-ar putea ca multe din soluții să se găsească în solidaritate, colaborare, toleranță și înțelegere.
Ma bucur sa intalnesc, chiar si pe internet, oameni care gandesc la fel ca si mine. Baietelul meu este un copil sociabil… Datorita lui, m-am imprietenit cu mamicile si taticii care frecventeaza parcurile ( nu exagerez cand spun ca ma salut cu majoritatea, si credeti-ma, nu sunt putini ), indiferent de conditia lor sociala… Nu folosesc niciodata cuvinte gen, tigan, handicapat, senil… Imi dau seama cat de grav ar fi daca copilul meu le-ar folosi pentru a eticheta pe cineva. Imi dau seama ca unii dintre noi au fost mai putin norocosi si nu ar trebui sa fie exclusi sau etichetati datorita unei conditii sociale, sau pentru ca are o problema fizica sau de alta natura… Dimpotriva, consider ca baietelul meu trebuie sa interactioneze cu orice persoana, atata timp cat integritatea lui nu este afectata…
Copiii sunt blanzi, amabili, dulci si, cel mai important ei simt inimile celorlalti. De aceea ei au anumite reactii cand se intalnesc cu diferite persoane. Si asa cum a mentionat cineva mai sus, ei fac ce vad acasa.
Inseamna ca ai un copil cu o inima mare, caruia nu-i pasa de ce zic cei din jur si care privestee direct in interiorul celuilalt. Sper sa ramana la fel si sa nu-l schimbe tot ce se intampla in lume. Felicitari si toate cele bune!
Problemele pornesc in primul rand din sanul familiei. Nu e musai sa fie ceva evident, usor de controlat, pot fi mici detalii pe care micutii nostri le percep intr-un sens diametral opus. De exemplu, fiului meu i se parea ca fumatul este o chestie foarte interesanta pe care abia astepta sa o incerce “cand o sa fie un om mare”…totul pornind de la faptul ca taica-su e fumator.