Cum a fost prima dată …

Nu suntem atât de intimi încât să pove faze de budoar, aşa că ne vom mulţumi să dezbatem pe o temă interesantă, lansată de Gabi: cum a fo’ prima dată când cineva m-a lăudat pentru munca de radio. De fapt dezbatem e mult spus, pentru că ştim cu toţii cum merg dictatura şi monologul pe blogul personal.

Înainte de a ajunge la cuvinte mari şi clar o pveste lungă, hai să spunem lucrurilor pe nume: în domeniul ăsta, ca în frumuseţe părerile sunt diferite şi de multe ori se bat cap în cap. Exact când îmi explica unul cât de idioată pot să fiu şi cât îl enervează şi faptul că respir, se găsea altul să îmi povestească despre cât de sexy ?! i se pare vocea mea şi cum nu pierde nicio ediţie din ce emisiuni aveam în plan. Faza cu vocea sexy n-am înţeles-o niciodată pentru că mie sincer nu îmi place cum rag, dar asta e se pare irelevant.

Mai trânteam eu câte o zicere din aia deşteaptă şi mă trezeam cu câte un şef pregătit să îmi ofere meritatele şuturi în fundul cu care era convins că am gândit zicerea şi altul mai să mă sufoce în pupături. Ideea de bază (şi de acid) este că niciun entertainer nu doreşte să fie bou, dar se mai întâmplă. Faza cu intenţiile bune care te duc la Scaraoţchi se “mulează” şi în domeniul ăsta.

Revenim pe câmpul oratoric, după încă un off-road în stilul meu şi trecem la a povesti, dragii babei cum stă treaba cu prima dată când cineva a considerat că nu scuip în microfon aiurea.

Am început munca de radio imediat după ce am fost scuipată din Peda şi aruncată în facultă. În acele luni apoteotice am decis să întorc pardonul spre învăţământ şi să fug unde oi vedea cu ochii (pe atunci nu aveam ochelari, dar tot prost vedeam).

Era spre lansare un post nou în TM, o chestie “deşteaptă” foc, pe când încă se credea că în ţara asta de idioţi poţi face bani şi din Pink Floyd sau Deep Purple. Culmea, la început se făceau. E adevărat că Adrian de vită şi salamul rr .. săsesc nu erau încă în galantare, deci lumea era mai puţin îndobitocită muzical ca acum.

Proiectul se chema Radio Analog şi era momentul în care se căutau tinere talente (judecând după vârsta unor colegi asta “suna” bine numai pe hârtie). Normal că şi eu ca musca în lactate m-am prezentat la probe de voce şi alea alea.

Culmea, din toţi tinerii aspiranţi am fo’ aleasă ca fiind cea mai proastă nouă achiziţie. Sincer acum, aşa eram.

Începuturile în radio sunt grele şi penibile. Eşti stresat şi faci nişte tâmpenii de până şi tu te miri de unde le-ai scos. Pentru început, noi ăştia mai înceţi de creier în combinaţie cu vorbitoare, trebuia să pregătim în scris “intervenţia”. Normal, că, la cât de făcut erai în pantaloni când “ridicai” microfonul, cu foaia în mână aberai şi te încurcai de începeau toţi să se îndoiască de sinceritatea ta, când ai precizat că ştii să scrii şi să citeşti.

De la oprit muzica de pe post (se mergea pe CD-uri şi am făcut ordine şi disciplină pe mixer, încât s-a făcut linişte), spus bună dimineaţa la ora 19, stat ca proasta să cuget la ce să spun când trebuia să îmi spun numele şi aveam pe hârtie scris R.I (nici asta nu eram în stare să ştiu uneori, vorba glumei cu buletinul) .. le-am făcut pe toate şi încă destule peste.

În vara anului de început, marea şansă a fost că restul colegilor aveau şi concedii. Proastă ca noaptea eram, dar era nevoie de un kamikaze care să moară cu nasu-n mixer, aşa că primeam “emisiuni”. De la intervenţii ratate şi tot felul de idioţenii, pas cu pas mai aveam şi câte o inspiraţie, începeam să mixez ştirile decent, trecusem şi de trac. Aveam în medie 8 ore de emisie pe zi (inclusiv weekend) .. cei care fac radio ştiu că este o doză “nesănătoasă”, se mixa de pe CD (nu era voie comp, că nu suna muzica bine de pe mp3 .. aveam audiofili care ştiau frate că nu e “curat”), mâncam pe mixer şi când mergeam la “mă înţelegeţi voi” puneam Sweet Child O’Mine de pildă sau Sometimes I Feel Like Screaming (că apucam să mă şi spăl pe mâini şi să fug spre emisie apoi).

Munca multă până la urmă nu m-a omorât, chiar prindea bine. Citeam enorm despre tot felul de artişti. Vorbeau colegii de Mayall, Anderson (Jon sau Ian), pe unde a mai umblat Coverdale etc. şi eu mă uitam ca la gazeta de perete. Mă miram eu în creierii mei cum poate un om normal la bibilică să ţină minte tot traseismul unora, pe unde şi cu cine au cântat, ce albume au scos etc. Colegii mei erau doxa de muzică (aveau şi 10-15 ani în plus faţă de mine) şi eu mă simţeam ca mutu prostu’ satului.

După nişte luni de muncă entelectuală, începeam şi eu să am moacă inteligentă când vorbea lumea de Malmsteen sau Ponty. Se purta pe vremea aia o emisiune de weekend, prezentare de album. O făceau prin rotaţie colegii mult mult mai bine pregătiţi decât mine. Avantajul meu (pe lângă că eram proastă băţ faţă de ei) era că ştiam să folosesc bine ze internet şi aveam totuşi ani buni de făcut compuneri şi comentarii literare, deci puteam.

Acu’ problema era să conving lumea că mă duce creierul să fac şi eu o prezentare din aia de o oră, dar nu prea era nimeni încântat să mă lase. Până la urmă, doi dintre directorii de la noi, tot mai interesaţi de evoluţia mea şi poate sictiriţi de insistenţele mele (la 20 de ani chiar crezi că le poţi face pe toate) au decis să mă lase a prezenta Manfred Mann’s Earth Band – Nightingales and Bombers.

Strategia era simplă: să scot informaţii “speciale”, că de generalităţi era sătulă lumea. Eram conştientă că audienţa este undeva la 35-50 de ani, oameni care ascultau muzică pe când tată-miu era puştiulică, care ştiau tracklistul de la albume şi pe dos, care la orice oră mă băgau sub masă cu orice însemna informaţie muzicală.

Mulţi erau fani ai trupei şi la ăştia nu poţi veni cu faze de genul “albumu s-a lansat în anul x” şi să le spui numai barbarisme din astea, că ei ştiu şi ce număr are la pantof chitaristul care l-a înlocuit pe chitaristul titular în piesa x, când vocalistul era mangă şi a căzut peste scenă etc.

Ideea era că trebuia să vin cu informatii interesante, nu doar generalităţi.

Avantajul albumului în cauză este că are o piesă (chiar piesa eponimă) creată în jurul unei înregistrări facute de un ornitolog care asculta păsărelele (nu alea din creier) şi peste cerul pădurii treceau bombardierele (era domnii mei răzbel). Cu info de genul ăsta am pregătit o compunere din asta pe mai multe “acte” şi pus la cale playlistul pentru emision.

Culmea, deşi făcută bine în tanga, a ieşit emisiunea. Eram atât de stresată, că nici nu ştiam cum a sunat sau ce o fi de capul ei, transpirasem serios şi mă bucuram că s-a terminat. Şi juram că în viaţa vieţilor mele nu mai fac chestia asta, că munceai o săptămână întreagă (ascultat bine albumul şi împărţit pentru audiţie radiofonică, căutat informaţii în zeci de situri, puse cap la cap etc.) pentru 60 de minute de faimă (59 şi 30 de secunde de fapt, că era şi genericul).

Exact când perfectam eu termenii contractuali ai pactului cu ze devil, sună telefonul. Răspund suav încă încălzită de stresul anterior. Şefu. Îmi spune că mâine sunt invitată în birou să semnez contractul (eram încă în probe) şi că de acum înainte eu voi face emisiunea în cauză. Care s-a numit în timp Lazy Sunday Afternoon, Weekend Plus .. nu mai ştiu titulaturile şi am tras-o cred vreo 5 ani, până m-am săturat de prezentat albume.

A fost prima dată când cineva aprecia munca depusă şi s-a lăsat cu angajarea pe post. Au urmat cei mai frumoşi ani de muncă pe care îi poate avea cineva şi al căror farmec nu îl poţi înţelege decât după ce te-a “muşcat” şarpele ăsta de se cheamă “media”.

Gabi, merci de “leapşă”. Sper că nu te-am plictisit .. nu prea pot să mă ţin de la poveşti 🙂