1990. Eram prin clasa a cincea şi în programa şcolară apărea ceva nou: limba rusă. Mda, am prins şi eu minunea asta, chiar dacă pe “vremea mea” se începea cu limbile străine de la gimnaziu, nu din fază embrionară.
Am ajuns acasă destul de încântată de noua provocare, iar ai mei, filozofi cum m-au crescut şi pe mine, mi-au spus o chestie pentru care astăzi le mulţumesc “învaţă, fată dragă o limbă străină, să te poţi descurca în lume”.
În lunile de imediat după Revoluţie, când din inerţie încă mulţi nu visau că vom călători cu buletinul, povaţa alor mei suna a Star Trek, dar am ascultat că eram fată cuminte şi tocilară.
Un an a trecut şi culmea, eram în stare să citesc relativ decent alfabetul chirilic şi să pun şi de câte o compunere din aia de maxim angajament de genul “ce doresc de la Iepuraş”. A venit a şasea şi încă o limbă străină, engleza.
Prima mea notă de patru a urmat rapid. Obişnuită pe sistemul românesc şi rus “ce văd aia citesc” şi din familie prea săracă pentru a primi meditaţii, ca restul de copii de foşti politruci sau “ştabi” (că din ăia aveam prin clasă), m-au lăsat în urmă de la lecţia a doua.
Am venit acasă distrusă, aşteptându-mă să o iau pe cocoaşă pentru notă (deşi culmea că n-am primit scatoalce pe motiv de genul ăsta vreodată) şi ferm convinsă că rămân repetentă şi voi ajunge la 30 de ani tot în clasa a VI-a. Lăsând gluma la o parte, chiar eram praf. Nu reuşeam să înţeleg de ce soarele meu la “chair” i se spunea “ceăr”, “pupil” era “piupâl” şi “mother” era “madăr”.
Consiliu de familie.
Ce să facă ai mei cu premianta transformată în loază de nişte cuvinte cu prea multe “haşuri” şi rupt limba in paişpe, când să zici “merg la budă”. S-a decis ca tată-miu, care ştia ceva “ingliş”, şi o prietenă bună de familie să mă înveţe neşte chestii.
Mi-au scris frumos pe un notes mic o listă de cuvinte şi au încercat să mă înveţe câte ceva. Mă enerva prostia mea şi limitarea pe care nu o conştientizam (aşa cum îmi ştiu acum puterile), dar am rezistat eroic şi am încercat să înţeleg ceva. Pentru cei care nu mă cunosc, de multe ori la prima vedere sunt tâmpă, dar, dacă stau să cujet la rece după aia, în liniştea camerei mele, mă dumiresc.
Normal, nu ştiam nici asta atunci, aşa că am revenit în cameră şi am plâns de disperare.
A venit încă o zi de şcoală. Eram pe după-masa (program de gimnaziu) şi dimineaţa m-am tot fâţâit prin casă. Am luat cu cea mai mare scârbă cartea de engleză (aveam manuale din alea alb-negru, nu şmecheriile astea frumoase de acum) şi am privit-o cu duşmănie. Era o chestie gălbuie, nu atât de groasă, dar grămada aia de foi englezite îmi punea tot viitorul în pericol, pentru că NU PUTEAM SĂ ÎNVĂŢ NIMIC ÎN ENGLEZĂ!
Cred că am mai tras o tură de plâns, nu ştiu, au trecut 20 de ani de atunci.
Cu privirea aia de “chilăr” şi parcă hotărâtă să rup rahatul ăla copertat în milioane de bucăţi, mai ceva ca un “shredder”, am deschis la lecţia anostă:
It’s 7 o’clock. I wake up in the morning. I get dressed, wash my face and eat my breakfast. …
.. şi tot aşa mai departe.
Citeam textul, ferm convinsă că oricum e degeaba, că nu înţeleg nimic. Mă rugaseră ai mei să învăţ totuşi (cum dracu să înveţi ceva ce nu înţelegi?) şi nu doream să le mai aduc un 4. Pentru că nu eram material de repetentă şi ştiam şi eu asta.
Peste ceva secunde am realizat că nu citesc totuşi ca mâţa datele de post de pe calendarul catolic. Înţelegeam că e vorba de un nenea de se trezeşte la 7, se spală pe moacă, bagă la maţ ce i-a pregătit mă-sa şi merge la şcoală să îndure şi el probabil frustrarea de a nu înţelege despre ce se vorbeşte.
A fost un moment important cred. Am încercat să citesc cu voce tare şi mă corectam deja singură (după ce realizam cum ar trebui să sune). La şcoală, ăia cu “praivăt tiutor” citeau dumnezeieşte şi proasta lumii (recte eu la engleză), pe lângă un creier uneori încet, era dotată cu ceea ce se cheamă “ureche muzicală”. Nu era vorba de cântece, dar aveam talent la a băga la tărtăcuţă pronunţia corectă.
În câteva minute citeam deja CURSIV şi pronunţia mă mulţumea (după ce făcea creierul un “check up” rapid faţă de “ideal”). Am citit textul de atâtea ori, încât îl ştiam din cap. Am studiat cu atenţie vocabularul şi am făcut şi exerciţiile (v-am zis, tocilară).
Deja încântată că am creier mai mare decât o furnică, am plecat în bucătărie, unde Mama Ana (bunica) îmi pregătea prânzul. I-am recitat toată prostia aia de text şi săraca se uita la mine şi nu înţelegea ce spun. Înţelegea însă CĂ SPUN şi era încântată că am reuşit să învăţ ceva, mai ales după crizele de plâns de cu seară şi “promisiunea” că în viaţa mea nu voi putea vorbi o boabă, că e grea, că pur şi simplu nu pot.
La şcoală a venit şi mult urâta oră. Spre deosebire de dăţile anterioare (când eram clei şi mi-era frică de ascultat), în ziua aceea eram calmă. Ştiam că sunt varză totală, dar ştiam ceva totuşi şi speram la un 5 măcar. Sau orice în afară de privirea uimită (şi umilitoare pentru mine) a colegilor că am luat patru.
“Who would like to read the lesson?” s-a auzit glasul profesoarei şi ştiam eu că e momentul să “acum ori niciodată”. Nu ştiam dacă este sau nu cazul să mă arunc de bună voie ca şi candidat pentru încă o notă proastă, dar mâna stângă, “with a mind of its own”, s-a ridicat semeţ, fără să ţină cont de vocea mea interioară de striga “NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU”.
“OK, Ramona, please read the lesson”.
Şi Ramona a citit. Frate, citit adică. La primele propoziţii mi-era teamă că mă fac de râs, că voi auzi chicotelile cu care şi eu peste ani recompensam pronunţiile greşite. Nu, linişte de mormânt. Şi vocea mea, citind şi tremurând, citind şi tremurând tot mai puţin.
“Profa” era şocată. Dacă aş fi avut vreo soră geamănă cred că făcea scandal că am schimbat rolurile (normal, dacă geamăna nu era atât de bovină ca mine la primele ore de engleză). Nu, eram singură şi mândră-n toate cele, vorba lui “şeikspir” al românilor.
“Very good, Ramona, thank you”, mi-a tăiat elanul profesoara, că doar erau şi alţii de pus la citit, nu doar artista de mine. Am ridicat privirea din carte şi am întâlnit nişte ochi zâmbitori. Era încântată să vadă progresul, pentru că ştia că sunt un elev bun. Şi acel patru îşi făcuse datoria: m-a forţat să ies din ritm şi să găsesc soluţia. Cum să copiezi toată viaţa şcolară sau să te târâi la engleză nu era o soluţie pentru mine, era normal că se va întâmpla ceva.
Toată ora am fost cu mâna pe sus (cum eram de fapt la toate materiile). Aveam exerciţiile rezolvate de acasă (deşi nu le primisem “houmuărk”), deci ştiam totul. Şi, aşa cum am făcut în toată viaţa de “şcoler”, aveam grijă să se ştie asta.
La final de oră eram fericită. Eu şi fiara (engleza) eram prietene. O îmblânzisem şi acum începea să îmi fie dragă. Am primit un 10, primul la engleză, de la o profesoară care a avut grijă să le explice altor loaze că, dacă vrei, poţi. Nu cred că am avut altă notă după aceea, nu pentru că m-ar fi favorizat, ci pentru că învăţam ca disperata.
Am ajuns la 12 ani să iubesc engleza. Citeam tot ce prindeam prin manual, mai aveam prin casă câte o cărţulie de la tată-miu (nu era net pe atunci), şi scriam compuneri, rezolvam exerciţii etc.
În liceu am avut parte de 3 profesoare de engleză şi, deşi îmi era teamă că sunt mai slabă decât noile colege (doar veneam din tot felul de şcoli), după prima oră era clar cine e şeful. Noua poziţie de “lider” mă gâdila plăcut la orgoliu, dar mai mult mă bucura reacţia profesoarelor, care apreciau munca.
Prin clasa a noua primeam deja câte o carte de citit, mai căutam la bibliotecă .. orice era bun .. ştiu că am găsit la noi în bibliotecă (da, suntem genul ăla de familie la care sufrageria este “străjuită” de o bibliotecă mare cât peretele aproape şi plină cu cărţi ca bonus) un “manual” (cred) de se chema “Abnormal Psychology”. Da, dragii babei, de lipsă de ceva de citit, ştuduiam de zor despre schizofrenie şi alea-alea. Şi înţelegeam ca un om mare. E clar că la 15 ani nu poţi să crăpi de pasiune în ceea ce priveşte problemele astea, dar aveam ceva de citit şi era în engleză.
La şcoală era teroare. Aveam colege care plănuiau să pună de un chiul în grup (credeam noi că nu se pun absenţe pe toată clasa, unii profesori însă puneau) şi se trezea Ramonica să se ia de “toartă” cu a ei colegă de bancă şi să se prezinte la oră. Numai faptul că se ştia că sunt un băieţoi şi că le-aş fi bătut măr m-a salvat cred de nişte serii de “kumite” din partea lor, că le stricam şusta.
Pentru că programa era deja neîncăpătoare, draga mea profesoară (acum suntem prietene, pentru că se ştie cu “soarele” de vreo 20 de ani cel puţin şi acum suntem în acelaşi “cerc”), deşi destul de tânără, simţea că am nevoie de mai mult. Aşa că îmi spunea să scriu compuneri, dacă doresc, că le corectează “peste program” şi mă ghidează spre calea “dreaptă”. Şi scriam, doamne, scriam. Caietul meu era când la mine (veneau muzele în visit), când la ea acasă, pentru că un “proof reading” pe 5-10 pagini scrise mărunt nu mai mergea în pauză.
Mai primeam câte o carte, o revistă şi le “mâncam” în câteva ore.
Cel mai frumos cadou pe care au reuşit ai mei să mi-l facă în clasa a XII-a a fost o carte mare (şi îngrozitor de scumpă) cu exerciţii şi teste pentru marele TOEFL. A costat enorm, nu vreau să ştiu cât de greu a fost să facă rost de banii respectivi, dar mi-au dat pur şi simplu aripi.
Stăteam pe budă cu cartea şi un “rotring” cu mină 2B (niciodată HB, ca scrie prea “şters”) şi rezolvam exerciţii, veneam în cameră şi continuam. Terminam, verificam, adnotam. Acum câţiva ani am redeschis “biblia” pentru nişte ore de engleză cu o “elevă” de meditat şi m-a pufnit râsul citind “notele” mele, scrise cu ani în urmă după ce număram greşelile şi stabileam procentul de “corecte”. La 100%: “bravo”, “super”, la 95% “se putea şi mai bine”, “mai atentă data viitoare”, la sub 90 (niciodată mai jos de 80% însă) “ruşine”, “fii mai atentă”. Cred că o luasem razna, dar erau drăguţe “comentariile” mele. Ştiu că eleva râdea cu lacrimi, când mai descoperea câte unul.
Nu am avut în tinereţe bani să dau de Cambridge sau TOEFL, deşi mi-aş fi dorit. Nu aveam bani de vizitat ţări străine ca alţi prieteni, mulţi ani nu aveam bani de internet (după ce a apărut) sau de cărţi în engleză. Citeam orice apucam, mă uitam la televizor şi încercam să mai smulg un cuvânt, ascultam piesele favorite şi opream caseta de sute de ori pentru a nota versurile.
Odată cu accesul la internet, cursuri la facultatea de profil şi posibilitatea de a citişi discuta în engleză după pofta inimii progresul a continuat. Am şi acum aceeaşi “foame”. M-am îndrăgostit de engleză acum aproape 20 de ani după un “wake up call” dur (nota aia). Cred că “declicul” s-a produs în momentul în care mi-am dat seama că pot să o vorbesc şi să o înţeleg. Am acumulat mii de cuvinte, am scris sute de articole sau mesaje pe forumuri în engleză, am discutat “live” cu tot felul de “native speakers” şi simt că mă îndrăgostesc tot mai mult, cu fiecare nouă expresie învăţată, cu fiecare glumă pe care o înţeleg.
Sunt acuzată de “snobism” când încurc borcanele şi troznesc câte o expresie în “romgleză”, sunt mulţi care nu înţeleg de ce refuz să pun subtitrarea în română la un film şi o prefer pe cea în engleză (sunt uneori cam surdă şi aşa chiar nu pierd niciun cuvânt) sau de ce alerg ca disperata să găsesc o carte în engleză şi o savurez, oricât de proastă este, doar pentru că “flexez muşchiul englezei”.
Acum aproape 20 de ani limba engleză mi-a adus pentru prima dată o notă “frumoasă”, frustrarea de a-mi fi atins limita şi bucuria de a o putea totuşi depăşi. M-a făcut să plâng şi apoi să râd, iar de atunci “relaţia” noastră a fost mereu “model”. Ai mei mai râd când îşi amintesc disperarea pe care am simţit-o cu toţii, realizând că poate sunt totuşi “înceată” şi mândria mea când le-am arătat zecele primit. Agonie şi extaz, dacă permiteţi parafraze celebre.
Vă veţi ierta de “lungheţea” articolului .. mă apuc de re-vizionat nişte episoade din “3rd Rock from the Sun”. Îmi voi descreţi şi eu fruncea cu glumele lor, ca de obicei, fără subtitrare.
Pentru că pot 🙂
