Nu, habar nu am ce să o sfătuiesc pe Loredana, dar faza asta mi-a adus aminte de o întâmplare „conexă” de acum vreo 3 ani, cred.
Abia plecasem de la prietenii din NYC, că boxerița lor (bolnavă de ceva timp de cancer) a fost „adormită”. Fata lor avea atunci vreo 4 ani și jumătate și a observat, normal, dispariția câinelui, plus faptul că ta-su era negru de supărare. R. și-a iubit mereu câinii, așa că dispariția Carei a fost o mare traumă pentru el, chiar dacă era decizia cea mai „umană” cu putință, în cazul respectiv.
Deci, cum să-i explici copilului că nu mai are câine, că acesta a murit?
Marea explicație a venit din partea bunicii, mai înclinată spre asemenea discuții, și biata femeie a încercat să îi ofere fetei o variantă cât mai puțin traumatizantă. Așa că i-a explicat că animalul lor de companie nu mai este la ei în casă, dar că s-a dus la cer.
Peste câteva zile ne vedem cu ei pe Skype și asta mică, extrem de relaxată pe subiectul în cauză, ne povestește despre moartea câinelui. Cu a mai mare seninătate în ochii ei incredibil de albaștri, A. ne spune: „Cara a murit. Acum plutește în aer”.
La faza asta ne-a pocnit un râs isteric, imaginându-ne animalul aproape la fel de greu ca mine, „plutind” în aer. A mică atât a înțeles din faza cu dusul la cer, dar tot era bine, măcar nu a traumatizat-o prea tare episodul.
Acu’, revenind la alea sfinte .. cum discutăm așa ceva cu puștanii? Că ne va paște și pe noi subiectul în câțiva ani …
Asta cu mersul în cer funcționează la o vârstă mică, din punctul meu de vedere. La cinci ani – chiar cinci ani jumate cât are Puștiul – mie sinceritatea mi se pare cea mai bună cale. Da, adaptată un pic, să nu fie prea dur. Dar, ce poate să nu fie dur când vorbești de moarte? Plus… dacă nu ții, sau nu poți, sau… să-i dai o educație religioasă, să-i explici de Rai, etc, ce faci? Realist, trebuie să-i spui…
Noroc, noi ne-am întors azi la întrebări despre cum și ce mănâncă copilul când e în burta mamei… greu, dar un pic mai ușor!
He he, clar, ca faza cu ‘plutitul’ merge o perioada. Pe mine m-a amuzat teribil ce a inteles copilul din asta 😀
tare haioasă faza cu plutitul. mi-am adus aminte de când era fii-mea micuţă, nu avea trei ani şi, ca o mamă conştiincioasă hai să-i citesc o poveste seara la culcare. avea nişte cărţulii-compendii după poveşti celebre. alegem albă ca zăpada. ajungem, din a doua propoziţie, la mama vitregă. ce e aia mamă vitregă? blocaj pe mine. cum să-i vorbeşti unui copil de moarte? mai ales că era vorba de mamă. ce să spun? inventez, că ar fi ca şi cum aş pleca pentru o perioadă mai lungă iar tati ar aduce altă femeie să aibă grijă de ea. n-am să uit mutricica aceea răsucită spre mine, vehemenţa din tonul vocii, ce prostii îmi citeşti tu mie aicea? ia mai lasă-mă în pace. din seara aceea am vorbit altele, am râs, mă rog, ca înainte de culcare, dar, n-a mai vrut să-i citesc vreo poveste. oricum la cinci ani citea singură şi le-a descoperit în felul ei. alte discuţii pe subiectul ăsta n-am mai avut, acum e mare şi a depăşit faza. oricum, am citit postarea Loredanei şi, m-aş întreba ce anume a declanşat în copil această curiozitate. filmele, o discuţie auzită unde? şi-apoi da, mi se pare normal să fii sincer, pe cât posibil pentru vârsta copilului. întodeauna mi-am tratat copilul ca pe un om matur, am discutat cu el orice problemă aveam (hai să zicem că există nişte limite) dar nici o clipă nu m-am ferit că de, e copil nu trebuie să ştie. orice am dorit să fac am discutat şi cu ea iar treaba asta a creat o legătură între noi două, legătură bazată pe încredere. când spun la şedinţe că ştiu şi absenţele şi notele sunt privită ca o ciudăţenie. ce pot să fac dacă aşa este. ştii cred că treaba aceasta cu copii stă cam aşa: când ceri respect arată respect.
PS: salutări Dojo şi multă sănătate micuţei. mă bucur să văd că eşti bine.
In primul rand as fugi de religie ca dracul de tamaie. Vezi ce sechele a lasat in pustoaica premianta care a fugit la manastire. Copiii ateisti nu sunt vazuti bine in societate, nici afara si nici la noi. Religia trebuie prezentata probabil prima data ca o poveste si apoi completata cu istoria religiilor, cand ajunge la o varsta suficient de mare. Mos Craciun se dovedeste a fi excelent pentru a-i explica unui copil ce-i religia: “Copile, stii cand erai mic si credeai ca vine Mos Craciun pe horn? La fel e si religia, doar ca e pentru oameni mari. :-)”.
Referitor la discutia despre moarte, abia pe la 8 ani copiii inteleg cu adevarat ideea de fatalitate, ireversibilitatea mortii si sensul unic al timpului. Nu e o discutie usoara dar trebuie prezentata calm si dupa 1-2 saptamani de cosmaruri copilul se adapteaza noii idei. Pana la 8 ani, “pluteste pe norisori” e suficient.
In primul rand felicitari si sa va traiasca!
In al doilea rand si pe subiect, scrisesem pe la Mara cum mi s-a explicat mie despre ideea de moarte. Aveam 6 ani si bunica-mea murea de cancer. Bunica-mea care ma crescuse pana la varsta aia. Era prima data cand ma intalneam cu ideea de moarte. Si toti adultii incercau sa-mi explice cum e treaba cu doamne doamne, cu raiul, etc. Dar eu nu ma puteam opri din plans. Adica da, intelegeam ca bunica se duce in rai si se uita la mine din cer si toate alea, ceea ce era perfect ok pentru ea, dar mie nu-mi iesea nimic la faza asta pentru ca eu imi pierdeam bunica, eu sufeream. Si taica-miu vazand ca nu ma opresc din plans cu explicatiile crestine, m-a luat cu explicatiile buddhiste :)) Mi-a spus ca bunica nu moare cu adevarat, ea ramane pe pamant, doar corpul nu o sa i-l mai vad. Dar sufletul ei si tot ce inseamna ea se reincarneaza in ce imi place mie mai mult, o buburuza, un trandafir, un catelus. Si ca data viitoare cand miros o floare sau cand mangai un animalut sa ma gandesc ca e posibil sa fie bunica. Ei, iti dai seama ce efect a avut asupra mea, m-a calmat instant plus ca in timp ce alti copii legau clopotei de cozile matzelor eu alergam dupa ei sa le explic ca trebuie sa mi-o lase in pace pe bunica :))
E dificil sa vorbesti cu un copil despre asa ceva. Noi am avut un papagal care a murit si nu stiam cum sa-i spunem baietelului nostru de 3 ani ce s-a intamplat cu el. I-am spus ca a zburat. Nu stie inca ce inseamna moarte, nu intelege termenul asta…:)
Fi-miu avea 5 ani cand a murit bunica si am incercat sa-l tinem cat mai departe de “ceremonii”. Dar a vazutcum se pusese, conform traditiei rur, o cana cu apa la grinda casei, de sufletul raposatei; si intr-o seara, auzindu-se ceva cotorogeala prin curte cineva a intrebat ce-o fi. “E buni, a venit sa bea apa, ca in cer n-a plouat de mult!” a zis fi-miu senin…In schimb, cand a murit tata, adica bunica-su, a suferit enorm (si eu pentru suferinta lui) caci avea 8 ani si zicea intr-una “eu vreau sa nu plang, sa nu ma fac de ras, da’ nu pot, ca ma doare…”
Solutia unu (care defapt nu e o solutie, ci o evitare): nu va luati animale de casa. 🙂 In rest, si mie imi spuneau parintii treaba cu “s-a dus in cer”. Nu prea intelegeam eu ce inseamna asta, dar de obicei boceam vreo 1-2 zile dupa animalul de casa apoi totul revenea la normal.
Ca despre o plecare. A venit, a stat cu noi o vreme dar acum trebuie să plece. Amănunte ? Habar n-am ! Cred că diferă de la un caz la altul.
Eu consider ca la o varsta frageda mai bine protejezi si minti…Cand mai creste, adevarul, cosmetizat in cuvinte frumoase este cea mai buna varianta!
Cineva explica plecarea definitiva a cuiva drag, astfel: asa cum noua, cand ne place o floare, o rupem, o luam la noi in casa pentru a ne infrumuseta casa, desi ea moare, rupta fiind, la fel si persoana draga este luata la Cer pentru a infrumuseta Vazduhul.
Abia pe la 7-8 ani pot pricepe ce e moartea și, mai ales, faptul că e ceva ireversibil. Până la vârsta aceea, însă, fiecare dintre copii au avut ocazia să vadă un animal sau o gâză murind sau au aflat despre „trecerea” altor personane la cele veșnice, așa că încep să priceapă „cum devine cazul”.
Eu am o vorba, s-a transformat intr-o stea…acum cand vine vorba de un copil…sincer…habar n-am…depinde si de copil…
Am trecut să las şi eu un mărţişor, chiar de e unul virtual şi deci nu are cum să fie la fel de reuşit cum este, spre exemplu, fie şi doar un singur ghiocel palpabil şi real. Îţi doresc să ai o primăvară frumoasă, cu zile calde, liniştite şi senine, cu flori în suflet, bucurie, spor în toate, sănătate şi lumină în privire. La mulţi ani ! de 1 Martie.
Sotul meu si-a pierdut tatal cand era mic (4-5 ani) si mi-a spus ca nu a realizat atunci ce s-a intamplat de fapt, i-a luat multa vreme sa inteleaga ce e moartea si ca e ireversibila.
Fiu-meu, in schimb, a avut o intelegere a naturii destul de profunda inca de mic copil. Bunica mea (strabunica lui) a murit cand el avea vreo 4 ani si am fost mirata sa vad ca priceput ce si cum, chiar m-a consolat “Lasa mami, cei mai multi copii nici macar nu-si vad strabunica, eu macar mi-am vazut-o. Bine ca nu am murit si noi, ca noi suntem mai tineri”
Cred ca a inteles chestiile astea devreme si-a petrecut toate vacantele la tara si a vazut ciclul asta al naturii, cu animale care se nasc, pe urma ajung in farfurie. Asa ca a inteles fazele astea cu imperecherea, nasterea, moartea destul de devreme. Evident, a extrapolat cunostintele si a realizat ce a cam la fel si la oameni, deci nu a fost nevoie sa avem “the talk” nici cu privire la moarte, nici cu privire la sex.
Oricum, m-am simtit teribil de relaxata cand l-am auzit pe la 10 ani explicandu-i lui taica-su cum e cu ciclul reproductiv la caini, cat dureaza ciclul lor (nu stiu cate luni vs oameni la care e o luna) si ca femelele de caine sunt fertile in perioada sangerarii, spre deosebire de femei, care sunt fertile la aprox o sapt dupa menstruatie. 😀 Sotzu’ a ramas cu gura cascata, multe din chestiile pe care i le-a spus copilu’ presupun ca au fost o noutate si pt el, dar oricum am fost incantata sa aflu ca are cunostinte extinse si corecte in domeniul reproducerii umane.
naspa dar trebuie sa stie si asta odata si odata copilul ..
si eu am explicat varianta: sufletul sus, trupul jos, in cimitir. Si ca ne iubeste in continuare.
Un exemplu cinematografic: https://cinesseur.blogspot.com/2014/03/heaven-or-helium-definitely-helium.html
Mi-ai adus aminte de o intamplare “ciudata” 🙂
Nepoata mea avea 6 ani si dormea la mine, pusesem saltele pe jos cum ii place ei, perne de-alea umplute cu rumegus….pela vreo 3 noaptea a avut un cosmar si s-a trezit agitata, sa-i dau apa, s-a ridicat in fund si mi-a zis
“H, in rai sunt gandaci? Pleosnite sau chestii de-astea urate de care ma tem eu,paianjeni, albine?”
I-am spus ca nu sunt, cu siguranta, raiul trebuie sa fie un loc tare frumos in care se gaseste ceea ce place sufletului care ajunge acolo.
“H crezi ca Michael Jackson a ajuns in rai?”
Iti dai seama ca-mi picau ochii in gura… da eu stateam serioasa , turceste cum statea ea.
“Nu stiu baby dar la cat de fericiti ne-a facut pe multi cu muzica lui, acolo ar fi trebuit sa nimereasca”
“Oare o sa-l putem asculta daca mergem in rai?”
(aaaa?)
” Cred ca da, de ce nu?”
Bine ca nu sunt ganganii. Noapte buna H.
Si-a adormit instant.
Adesea toata lumea prefera sa spuna celor mici ca bunicul a plecat in alta parte dar nu zic unde, eu persoanal nu as arata unui copil nici odata un animal mort sau un om mort indiferent de scop, as feri subiectul tot mai mult…