Sunt la faza de “recuperari” la re-vizionare de Grey’s Anatomy si mi-au venit niste idei de topics cu acest prilej. Astazi dragi cititori discutam despre suferinta. Nu cea fizica, pe care o mai “pacalim” cu cate un calmant. Discutam despre durerile pe care Algocalminul nu le mai poate rezolva.
Cum ne traim suferinta psihica/spirituala? Cum reactionam cand este clar ca ne-a lovit ceva atat de rau, incat viata asa cum o stiam noi se schimba?
Radem isteric
Da, uneori ceea ce ni se intampla este atat de neverosimil incat aceasta este prima reactie … este clar ca acest ras va fi urmat de un “concert’ de lacrimi imediat ce revenim in intimitatea casei sau iesim din public. Nu ne place sa ne afisam durerea in fata altora, iar aceasta este o metoda de a ne trai totusi suferinta.
Zambim de parca nimic nu s-ar fi intamplat
Te-ai despartit de un iubit/o iubita? Nu-i asa ca nu ti-a placut sa te vada trist(a)? Este momentul in care incercam sa ne purtam “normal”, sa zambim si sa pretindem ca nu suntem afectati. Suntem poate prea mandri sa recunoastem in fata celui de care ne despartim ca doare prea mult totul. Afisam un aer degajat. Numai privirea pierduta si glasul usor sugrumat dau indicii clare ca acolo, inauntru, durerea este uriasa.
Suntem seriosi si “profesionali”
Este si aceasta o situatie. Este clar ca nu poti sa pretinzi ca nimic nu s-a intamplat, dar nici nu iti permiti sa te lasi prada emotiilor in cauza. Sunt situatiile in care ti-ai dori sa urli de durere, dar trebuie sa pastrezi un aer serios. Ceva de genul acesta s-a intamplat acum cateva luni, imediat dupa ce am incheiat formele de constituire a firmei. Aveam intalnire cu juristul care m-a ajutat, trebuia sa incheiem si noi socotelile. Intalnirea era stabilita de zile intregi si era urmata de o intalnire cu un potential client.
Totul era OK pana in dimineata zilei in cauza. Dupa o noapte nedormita, la ora 7 eram la spital cu bunica mea. O “calatorie” cu ambulanta, in urma unui infarct (al 6-lea in viata ei) si un atac cerebral ca ‘bonus’.
Au fost intalniri chinuitoare. Chiar asteptam sa primesc anunt de la spital ca a murit, la cat de grava era situatia. Si uite ca trebuia sa abordezi un aer linistit, sa acorzi atentia necesara clientului si juristului, sa ai un comportament profesional. Nu prea aveam ce sa mai fac in spital la ora aceea si intalnirile erau prea aproape in dimineata aceea ca si timp pentru a-mi permite sa le contramandez.
Este sa zicem un exemplu in care nu ne putem permite luxul de a suferi .. trebuie sa tinem totul in ‘lanturi’ pana reusim sa rezolvam toate problemele si poate mai apoi ne putem permite luxul de a suferi.
Uneori durerea este prea mare …
A fost o singura situatie din aceasta .. a murit bunicul meu (care mi-a fost ca un tata) si cu care am locuit toata viata mea. O moarte subita, care a dereglat toata ordinea din familie si din viata. Durerea aceea este atat de mare, incat nu mai poti sa o ascunzi nicicum. Nu mai poti zambi sau lua un aer preocupat. Nu mai poti face nimic altceva. Este acolo, atat de mare, incat sterge absolut totul. Sunt momente in care uiti de cariera, de ceilalti membri ai familiei. Nu mai vezi nimic, nu mai auzi nimic. Totul in jurul tau este gol. Numai durerea este atat de mare incat o respiri. Iti pierzi orice coordonate, orice control. Nu mai conteaza nimic .. nu poti face nimic.
Singurul lucru bun cand asa ceva se intampla este ca “mai jos nu poti merge”. Mai tare nu poate sa mai doara nimic. Si orice se intampla din acel moment nu poate fi decat mai bun decat asta.
Cam acstea au fost ‘starile’ de suferinta pe care le-am experimentat in decursul vietii .. cu cate v-ati intalnit? Cum va traiti voi suferinta?
