Azi mi s-a confirmat încă o dată că nu sunt un “morning person” şi că am o memorie scurtă rău. Nu e semn de vedetism, după cum glumea o prietenă, pur şi simplu nu mă duce bibilica prea mult în zona asta. Bine că funcţionează neuronu’ în rest, ce să zic.
Concluziile astea două deştepte au venit pe la 10, când mă împleticeam spre etaj într-o casă din aia mare şi veche, în care pute a pişu, mai ceva ca la Gara de Nord din Timişoara. Avantajul e că pe casa scărilor, plăcut parfumată, nu erau cerşetori şi tot felul de “interlopi”, că în rest era la fel. Da, normal că nici tren, dacă nu socotim făptura firavă de sărea două trepte de-o dată, cu grijă să nu ajungă în bot (nu ar fi prima dată).
Am ajuns la etagiu, unde stătea o doamnă blondă la una mică. Ţigaretă adică, în hinstituţie nu se pipează. Doar la uşa ei. “Salut, Ramona. Nu-i aşa că nu mă mai cunoşti?” mă întreabă doamna, lămurită de mutra meai de viţică ochelaristă uimită de uşa cea veche. Şi îmi povesteşte cum era o dată la un interviu pentru fostul radio la care am lucrat (Analog pentru cunoscători). Erau tot felul de oameni pe acolo, mai mult sau mai puţin tufe la muzica de se promova pe post (dăşteaptă adică). Şi ea, deja timorată, decide după 2-3 ore de frecat legendara mentă, că n-are rost.
Şi, la fel ca la filmele americane, dintr-o aură străucitoare (aurie neapărat, că dă valoare şi duşmani), apare eu. Cu şi mai legendarul meu rucsac cât Tibetul în “cuier” şi gata de mers acasă după muncă. Şi dau eu pe puţul vorbirii o chestie de genul “dacă tot aţi venit şi aţi stat aici, nu ar fi păcat? Şi 1% sa aveţi şansă, şi tot merită”.
Deşteaptă şi filozoafă, s-a încheiat. Doamna a stat şi nu a fost primită. Şi după hăt bine ani îmi spune că totuşi nu regretă. Nu a ajuns redactor muzical, dar a lucrat ca agent de vânzări de atunci. Un job, spun unii, nasol. Alţii şi-au făcut situaţie şi, dacă au ştiut cum să vândă, au pus la ciorap teancuri mai serioase decât noi “artiştii”.
Am zâmbit acum şi mi-am dat seama că e absolut normală ideea în cauză. Mă ghidez încă după principiul ăsta şi rău nu a fost. În urmă cu 10 ani eram în probe pentru jobul respectiv. Am fost 200 de oameni care ne-am depus iniţial CV-ul. Erau oameni cu voce poate mai bună, oameni cu experienţă. M-am dus şi eu acolo, chiar dacă nu credeam că am vreo şansă. Uite că am avut.
Mi se pare ciudat să îţi doreşti ceva şi să te opreşti la “uşă”. Vii la un interviu pentru un job visat şi te sperii. De cine? De ăia 199 care poate sunt mai buni? Mergi până la capăt şi măcar ştii ceva. Doamna asta a înţeles atunci că nu va face emisiuni la radio. Nu ştiu de ce, nu are voce, se pierde la stres, nu ştie muzică, nu a avut noroc în ziua aia? Irelevant. Important este că a făcut tot ce putea ea în momentul ăla. Şi a venit acasă spunând “bre, am încercat. Nu merge. Poate reuşesc altceva”. Şi a reuşit în vânzări, un domeniu în care eu sunt absolut tufă. Dar ea are calităţi, acum experienţă, şi totul merge aşa cum trebuie.
Ai mei aveau o vorbă când eram mică “mai mult decât să te refuze nu pot”. Asta nu presupune impertinenţă şi intrat pe termopane când ţi s-a închis în bot uşa de metal, dar nici să pleci cu coada între picioare, înainte de a fi dat tot din tine.
Voi când aţi refuzat să acceptaţi că acel 1% este prea puţin? S-a dovedit o alegere bună? Simţiti că aţi pierdut timpul?
