Ori de câte ori se aduce vorba de muncă, salarii, criză etc. se găseşte imediat un pluton de oameni nemulţumiţi de condiţiile de muncă. Sunt la patron poate şi bampirul de patron le suge vlaga pe lei puţini. Sunt poate la stat şi trag de turbează, pe salarii mizere. Plus că mai e vreun directoraş care le strica pofta de viaţă măcar o dată la 3 ore de program. Salariile, ştim, peste tot sunt nasol de mici, nu suntem plătiţi cât merităm, este efortul prea mare, NU SE MAI POATE!
În urmă cu vreo 7 ani “soarele” asculta impasibil mieunatul meu despre actualul (pe atunci) job. Lucram la redactor muzical (adică tăntălău din ăla de zice pe radio diverse) la un post local. Pe un salariu mizer. Care salariu abia îmi permitea să trec luna fără să mă arunc în datorii. De unde să pui bani la păstrare, de unde concediu?
Şi m-a lăsat omul ăsta să mă căinez aşa vreo 3 minute, să îi explic ce de rahat este directorul de staţie (oricum cunoscut în zonă că dă salarii de 2 lei celor care lucrează la radio-televiziunea pe care le conduce de hăt bine) şi cum suntem plătiţi atât de mizer. Şi mi-a spus foarte acru “auzi fată, dacă nu îţi convine salariul, cere mai mult. Nu îţi dă, pleacă.”
Păi cum să cer mai mult? Cum să plec? Dacă nu mai găsesc unde să lucrez?
Răspunsul a fost “dacă eşti atât de bună, meriţi un salariu mai bun şi el o ştie. Nu va dori să te piardă şi îţi va suplimenta banii. Dacă nu, oricând găseşti altundeva mai bine, pentru că alţii ar dori să te aibă”.
Cum nu eram eu chiar atât de convinsă că sunt prea importantă în grilă, m-am decis să tac naibii din gură, dar am luat un second job ca web designer la o firmă pusă la “cale” de o colegă de facultate. Aveam vreo 3 ani de când mă jucam de-a siturile şi m-am gândit că oi fi în stare să fac la nevoie nişte cărţi de vizită şi ce bălării mai faci la un advertising firm. M-am foarte descurcat şi am învăţat ENORM de acolo. Pentru că patroana nu era tot timpul prin firmă, a trebuit să mă ocup eu şi de “conţopărie” şi de toate. Am realizat că nu e chiar moarte de om să ai un business, mi-am dat seama care sunt aproximativ costurile unei “operaţiuni” minimale şi aveam peste 2 ani să îmi fac eu însămi actele pentru un minuscul SRL.
Dar ne grăbim.
Am trecut apoi la un alt post de radio, naţional să îi zic aşa, care până în iulie a avut redacţie la noi. Salariul era departe de ce primesc colegii din Bucureşti, dar era absolut mulţumitor. Nu mai trebuia să îmi bat capul să cer măriri, pentru că în 3 ani cât am lucrat la ei, au avut mereu grijă să ofere măcar bi-anual un “raise”. Iar la creşterea euro-ului au refăcut calculele (salariul fiind în lei) încât să compenseze diferenţa mare de curs.
Deci nu aş putea comenta faze nasoale despre ei, chiar dacă mi-aş dori asta, măcar aşa de ciudă că au închis staţia şi ne-au lăsat în fundul gol. Este business până la urmă şi este normal să reduci cât poţi din pierderi, chiar dacă ele sunt infime proporţional cu valoarea trustului.
Problema a fost că toţi colegii s-au re-angajat pe la alte posturi din oraş, dar unde salariile sunt mai mici decât au avut. Majoritatea au lucrat în media de ani buni (eu eram una dintre “prospături” şi tot am 10 ani de radio, alţii au şi spre 20) şi nu au altă specializare. O reconversie ar fi foarte complicată, deşi utilă în situaţia asta, mai ales că domeniul este aproape mort ca şi posibilităţi de dezvoltare acum.
Nu am avut niciodată destule “cojones” în viaţa de angajat încât să îmi cer drepturile mai cu voce tare, niciodată nu am ştiut dacă sunt suficient de competitivă încât să nu dorească cineva să mă piardă, mereu am crezut că voi muri dacă nu voi lucra în radio, pentru că a fost pasiunea vieţii mele. Şi totuşi, acum 2 luni, pentru prima dată în viaţă am realizat că aşa nu se mai poate, că nu pot sta o lună la muncă pentru un salariu mai mic decât rata de leasing şi să neglijez iar şi iar un business care mă poate scoate la mal, cel de web design. Care este lovit crunt de criză, dar totuşi este un domeniu bănos, mai ales când ai acumulat niscaiva portofoliu şi experienţă.
Lunile astea mi-au dovedit că se poate şi aşa, că este greu să mănânci numai ce produci, să nu mai ai un salariu care intră pe card în 4-5 ale lunii, că te stresezi să cauţi proiecte şi să scoţi bani de pe unde se poate. Dar e posibil. Probabil că nu sunt destul de bună în radio, încât să primesc mia de euro pe lună, dar poate sunt destul de bună în cealaltă treabă, încât să fac eu banii respectivi.
În ultima perioadă, alţi 2 oameni foarte dragi mie, mi-au dovedit că au destulă bărbăţie să nu mai accepte ce nu le convine, chiar dacă este criză şi teoretic ne ţâţâie fundul tuturor după un leu. “Soarele” a demisionat după ce a realizat că nu îi mai convin condiţiile de la job, la fel şi sora lui care s-a săturat să lucreze la o clinică particulară tot mai mult pe aceiaşi bani sau chiar mai puţini, că doar e criză. Eu am fost mereu prea laşă pentru a lua decizii din astea, dar ei ştiu clar ce pot şi ce acceptă sau nu. Şi sunt suficient de buni în ceea ce fac, încât să nu tremure de spaimă că vor muri de foame.
Acum 7 ani el îmi spunea să îmi schimb serviciul, dacă tot sunt nemulţumită. La fel le spune şi prietenilor noştri, când se mai plâng de una-alta. Unii au făcut mişcarea şi le este mai bine (vă povesteam acum ceva timp despre un cuplu de “bancheri” din gaşca noastră de prieteni din care soţia a luat un job mai “scurt” şi clar mai slab plătit pentru a putea să se ocupe mai mult de copil). Alţii încă sunt nemulţumiţi şi le-o taie cu aceeaşi replică pe care mi-a plasat-o mie. Nu a suportat niciodată atitudinea de babă plângăcioasă şi, deşi a lucrat în condiţii vitrege (că aşa e şantierul) nu l-am auzit O DATĂ să se plângă că a stat 12 ore pe -20 de grade, că l-a plouat iar până la chiloţi sau că are insolaţie. Îl căinam eu de obicei şi îmi spunea mereu “dacă nu mi-ar plăcea, nu aş mai face asta”.
El a avut mereu curajul să meargă la director/patron periodic şi să îi explice că doreşte mai mult la salariu. Chiar dacă alţi colegi lucrau pe acelaşi salariu de ani de zile, el obţinea o creştere de câte ori o solicita. Normal, solicitări de bun simţ, nu obrăznicii. Dar era şi cel mai serios dintre toţi şi şefii lui ştiau ce valoare are de fapt munca lui. Dacă aduci cu adevărat ceva în plus la locul de muncă, un şef inteligent înţelege ce ar însemna să te piardă. Şi, dacă nu, există oricând alte firme care te-ar lua în secunda 2.
Recunosc sincer că nu am avut niciodată curajul ăsta. Şi nici siguranţa respectivă. Pentru că nu am dorit să risc, am stat şi m-am plâns la colţuri, până mi-a explicat el că nu asta este atitudinea. Atunci ştiu că m-au durut cuvintele lui, cum nu îşi dă el seama ce diamant “strălucios” sunt şi îmi spune că sunt “varză” dacă stau pe salariu de mizerie. Că poate nu sunt atât de bună încât să merit mai mult, că nu îmi pică de pe cap coroana dacă muncesc şi în alt loc şi nu îmi pun toate oăle în acelaşi coş.
Ştiu că nu am prea avut curaj în ultima perioadă să mă mai văicăresc, pentru că ştiam ce va spune. Este la fel de adevărat că ultimul salariu, comparativ cu orele de muncă depuse (un job tot mai uşor, mai ales când ani nişte ani buni de experienţă în spate), era mai mult decât decent. Şi începeam să mă dezvolt şi pe cealaltă specializare, tot mai convinsă că nu doresc să mai fiu angajata cuiva prea mult timp.
Singurul meu regret este că nu am avut curajul ăsta mai devreme. Că am mai “frecat” menta nişte ani aiurea şi m-am limitat la un salariu (e drept bun), când puteam risca un salt spre propriul business şi poate câştiga mai mult. Nu mi-am pregătit trecerea pentru că nu m-am aşteptat să se închidă staţia, aşa că trecerea de la salariu fix la “păpăm ce facem” nu a fost chiar lipsită de stres.
Aşa cum au mai spus şi alţii, nu te obligă nimeni niciunde să lucrezi. Dacă nu sunt condiţiile aşa cum le doreşti, cere mai mult. Dacă nu se poate, pleacă altundeva. Dar pregăteşte-te eventual din timp. Suferă încă nişte luni într-un job pe care nu îl doreşti, dar pune un leu pentru zile negre, caută un alt job, discută cu prietenii despre ce oportunităţi ar fi, mai învaţă ceva etc. Nu sta o viaţă nemulţumit, pentru că nimeni nu îţi rezolvă problemele. Oamenii capabili nu vor muri niciodată de foame. Schimbarea este însă uneori destul de dură şi de riscantă, dar, dacă o faci cu cap şi te pregăteşti bine pentru ea, vei fi mulţumit.
Tu de câte ori ai avut curajul să schimbi “corabia”? Preferi să te plângi că e jobul nasol sau eşti pregătit să faci ceva în acest sens?
