Dojo scrie mult pe articol, au observat cititorii, observă şi ea când îşi reciteşte operele de artă. Motivaţia pentru unele articole kilometrice este simpă: scriu cât simt că este necesar pentru a expune clar punctele de vedere. Uneori fac asta în 3 propoziţii (rar, e drept), în alte ocazii articolul este deja o mică mare compunere de vreo 5 pagini de caiet mic, aşa cum era caietul meu de literatură în liceu. Şi slavă ălui de sus, avea comentarii săţioase, că nu terminam bine Creangă şi schimbam din nou caietul.
Am pretenţia că mă adresez unui public restrâns de indivizi cu mai mulţi neuroni proaspeţi, care vin aici pentru nişte “apăsări” diferite de hi5 şi alte socializări de genul ăsta. Cu exagerat de mici excepţii, comentatorii mei sunt deja în altă clasă de “consumatori” de act creativ, drept pentru care îmi permit să le pun la muncă neuronii antemenţionaţi.
Şi totuşi, din când în când, câte unul se şochează că este articolul lung sau îmi scrie drăgălaş că nu a citit tot articolul, că e prea lung, dar are ceva de zis. Partea pozitivă este că, şi pe jumate informaţi, unii sunt în stare să scrie relevant în comentariile respective (am zis eu că am noroc de comentatori care e mai deştepţi decât ai lor).
Revenim la problema articolelor lungi şi la întrebarea mea, deloc retorică, “Dar cui i-e teamă de ele?”
Înapoi în timp …
Ochelarista Dojo are 6 ani. Este mai înceată decât precocii de 3-4 ani de citesc, dar deja nu mai aşteaptă să îi citească Mama Ana poveşti. Silabiseşte singură “Ciopârţilă” sau “Clăbucel” şi noua poziţie de copil cu carte în place. Trece apoi la altele mai “grele” şi termină primara peste ceva ani cu o apetenţă crescută spre cuvântul scris.
Familia o laudă pentru ocupaţia de tocilară şi tatăl îi recomandă “şi aia”, “şi aia” din biblioteca familiei. După ce ea, biblioteca din sufragerie nu mai satisface interesul, aia mică este deja abonată la biblioteca şcolii şi chiar la aia judeţeană, unde sunt cărţile “tari”.
Adolescenţa îi aduce tot mai mult “antrenament”. Când nu bate mingea sau băieţii (dojo a avut totuşi interes şi pentru joacă), tânăra don’şoară devorează cărţi, odată cu juma’ de pâine sa 6-7 mere. Stă pe burtă, molfăie de zor şi dă gata o carte pe zi sau la 2 zile.
Prin liceu dojo citeşte în draci tot ce le cere “diriga” de română, plus ce le recomandă suplimentar. Biblioteca şcolii nu are Arthur Miller sau Sartre, de Eco nici vorbă, aşa că tanti de la judeţeană este deja sătulă de mutra lui dojo, fără ochelari de ceva ani, dar la fel de turbată. “Nu pot să îţi dau mai mult de 3 cărţi”, spune tanti, neştiind că, fiind atât de subţiri, cărţile vor fi “ronţăite” de dojo în max. 2 zile. Problema cu liceeana cetitoare este că are şi un dram de lene: ar lua cărţi pe 1 săptămână, să nu tot vină tot la 2 zile să mai ia ceva proaspăt. Normal că asta ar însemna să plece cu TIR-ul de acolo, dar nu se pune problema, chiar şi cu atitudinea prietenoasă a doamnei de la “biblio”, mai mult de un ghiozdan plin de cărţi nu părăseşte incinta.
Dojo îşi aminteşte de lecturile obligatorii, pentru care “diriga” făcea moarte de medie bună şi mai ales de zilele în care nu găsea cartea respectivă (că doar o căutau în acelaşi moment sute de oameni). Atunci ruga câte o colegă să aducă obiectul la şcoală şi, până la ora stabilită, dojo încerca să citească tot. Avea deja calculat cam cât îi ia să citească o carte .. nu a putut niciodată sa citeasca “iorgeşte” în diagonală, aşa că, încet sau repede pentru unii, îi lua cam 1 minut pagina (citită de să înţeleagă ceva). În max. 2 ore dădea de obicei gata cartea de lecturat şi îşi făcea deja calcule cum să îpartă pauzele şi ora de sport (nu foarte des, că lui dojo i-a plăcut mişcarea), pentru a veni informată la ora de literatură.
Timpul a trecut şi dojo citeşte mai puţin “printre coperţi” şi mai mult pe net. În general se pierde prin articole de tot felul şi e periculos să o laşi să intre pe un blog, pentru că se pune pe citit, deschide tot blogroll-ul, citeşte şi de acolo, deschide şi celelalte colecţii de links şi tot aşa. Se trezeşte din nou după 4 ore că a scanat zeci de bloguri. Deh, foame de citit.
Deci unde este problema?
Acum că v-am pus în temă cu obişnuinţele mele de odinioară şi modul în care pierd eu timpul mai nou, revin la o altă problemă a mea: unde e frate problema cu articolul lung?
În toate plimbările mele zilnice am observat că de multe ori un articol de îl văd foarte scurt nu mă atrage. În scanez scurt şi mereu am senzaţia că se putea spune mai mult. Sunt oameni cu talent în a prinde esenţialul în 2 propoziţii, dar alţii mi se par pur şi simplu .. mă scuzaţi .. leneşi. Sau speriaţi de faptul că vine comentatorul şi se dă cu fundul de pământ că a pierdut 5 minute din viaţă, citind tot articolul.
Cât poate să ia un articol de la dono de pildă? În 7 minute nu ai ce face, oricât de elaborat este. Şi sincer nu cred că aş dori să îl văd pe dono scriind 2 cuvinte. Mi se pare că ar pierde mult din farmec. Pentru că are el tot felul de “artificii” glumeţe, care iau spaţiu, dar dau farmec scriiturii.
Cu scanatul meu de articole treaba este simplă .. îmi atrage atenţia, îl citesc complet şi poate comentez. Nu cred să fi avut vreun articol pe care să îl citesc pe jumătate şi să mă trezesc comentând. Şi tot efortul ăsta durează câteva minute. De cele mai multe ori sunt atât de captată de informaţie, încât după ce am şi comentat văd că era un articol lung. Conştientizez aşa de formă, că oricum nu mă interesează amănuntul.
Dacă prin tinereţe mâncam o carte pe zi, de ce să îmi fie teamă de 2 pagini?
Deci cui îi este teamă?
Acum trecem la călcat bătături … cine se teme de un articol lung? Oare sunt oameni care nu îşi amintesc când au citit altceva decât secţiunea de mondene din ziarul local? Chiar nu mai are nimeni timp pentru un articol de 2 minute? Cum te poţi aştepta de la un blogger să taie din cuvinte numai pentru că poate dă de nişte cititori ce par a suferi de ADHD? Oare chiar suntem o generaţie de “rezumat”? Citim Balzac varianta scurtă şi “adaptată”, vedem filmul şi credem că am înţeles şi cartea? La asta se rezumă capacitatea noastră intelectuală? Doar la nişte “bullets” în ziarul de astăzi şi cel mult câteva cuvinte traduse la un film (asta în caz că nu folosim varianta “dublată” în română, să nu mai consumăm neuronu’ şi pentru alea 10 fraze?
Un blogger este normal să scrie cum simte el. Dacă este genul mai “rapid” şi “concis”, poate 3 propoziţii sunt suficiente. Dacă nu, 30 de propoziţii sunt necesare. Şi cititorii lui pot să le parcurgă sau nu. Dar sincer, din punctul meu de vedere ca şi cititor: dacă mă sperie un articol lung, doar eu am de pierdut.
