Mereu mă distrează interesul românului pentru treaba altora, iar din seria asta iese bine la ‘interval’ şi deranjul unora că tot prostu’ are DSLR sau se dă fotograf.
Vremurile se schimbă. Acum 20 şi ceva de ani părinţii făceau poze din an în paşte. Eventual mai mergeau cu odorul la vreun fotograf să nu crească pruncul şi să nu aibă vreo 10 poze măcar. Prin concedii îşi mai lua unul răsărit câte o cameră foto şi aveai eventual o amintire. Poze făcute pe film, care ştim cu toţii cum arătau mai ales după nişte ani.
Din 2002 am dat şi eu cu nasul de aparatul foto digital. A fost cadou de la ‘soare’ şi primul meu aparat propriu şi … personal. Au trecut anii, am schimbat aparatele, am mai ‘crescut’ ca interes faţă de pozat. Anul trecut am renunţat la săpunieră şi am preluat un Lumix FZ 50. Anul ăsta am dat 1400 de dolari (preţ de America) pe un Nikon 5100 şi o ‘lentilă’ zoom. Ador să fac poze cu ele şi, chiar dacă eu sunt încă prostuţă, mă scoate aparatul din multe rahaturi.
Am devenit şi eu ‘pozar’ de ocazie, am făcut mii de poze dintre care unele sunt absolut OK. Cu cât pozez mai mult, cu atât sunt mai bune. Am mai scris despre bucuria de a poza ce văd şi a nu sta doar să văd ce este pe net. Suntem în New York de aproape 6 luni. Al doilea an. Am umblat (eu mai ales) pe unde nici naiba nu bănuieşte. Şi am făcut mii de poze pe care le privesc cu drag şi le ofer şi altora spre admirat.
Găsesc poze cu NYC? Cuget că vreo câteva milioane. Mă interesează ele? Nu neapărat .. pentru că pozele mele sunt făcute prin plimbări personale şi surprind ce m-a atras pe mine. Nu sunt la nivelul pozelor din National Geographic? Foarte adevărat. Dar nici rahaturi nu sunt, pentru că experienţa îşi spune constant cuvântul. Fac mai multe poze, fac poze mai bune. Studiez probleme de compoziţie, încadrare etc. şi testez constant.
De când am venit i-am făcut şi fetiţei prietenilor noştri poze cu grămada. ‘Soarele’ în general este înnebunit să facă poze, aşa că a mică are mii de poze doar de anul ăsta. Poze frumoase şi naturale, unele greşite (că asta mică e ca ardeiul iute, nu stă o clipă), multe superbe pur şi simplu. Deşi are deja colecţia de la noi, D., mama ei, a decis totuşi să o lase să i se facă şi poze ‘profesionale’ la unele evenimente din vara asta. Poze care au costat sute de dolari şi unele sunt mai prost făcute decât cele făcute de noi. Pentru că sunt la grămadă, pe fotograf l-a durut în dos de a mică şi de cum să o prindă mai natural.
Noi în schimb ştim cum să o ‘manevrăm’ şi nu ne grăbim să facem poze pentru încă 30 de copii. Plus că nu avem limite de câteva cadre şi la revedere. Noi facem asta cu pasiune şi răbdare, iar asta se vede, mai ales când e vorba de un copil.
E nevoie şi de poze ‘profesionale’? Probabil. Îmi plac însă şi pozele noastre, de ‘proşti’ în domeniu. Avem aparate tot mai bune şi vedem unele chestii admirabil de frumos. Şi învăţăm constant.
Un alt exemplu de ‘pozar’ interesant de urmărit e sora lui iubi. Nu mai are nici ea vederea de altă-dată, aşa că de multe ori pozatul e ceva aproximativ, pentru că nu mereu vede clar imaginea. Şi mai trozneşte câte o încadrare ciudată. Dar a făcut şi nişte poze de stă motanul în mustăţi. Cum aşa? Pentru că vede locuri frumoase şi îi place să pozeze. Este relaxată şi nu are pretenţii de mare fotograf, dar şi creşte ca experienţă.
Va câştiga ea sau eu vreun Pulitzer pentru pozele în cauză. Greu de crezut. Dar ne facem damblaua, adunăm poze frumoase de pe unde am umblat şi ne putem vedea peste ani, cum eram o dată.
Mi se pare mai folositor să văd oameni că stau cu aparatul la nas, decât să ardă gazul inutil pe cine ştie ce situri de ‘socializare’, anunţându-ne când sunt constipaţi sau că beau o cafea la Starbucks. As if I f… care. Prefer să văd o poză, bine sau mai puţin bine făcută. Cu oraşul meu, cu oraşul lor, cu vreun loc ce le-a atras atenţia.
Revenim în curând şi vom fi asaltaţi ca de obice de veşnica întrebare “cum a fost America?” A fost aventura vieţii noastre, am văzut locuri incredibile şi construcţii la care noi nici nu visăm. Şi, în loc să spun “mergeţi, bre, pe google şi căutaţi New York pictures”, pot da un link către un site sau putem sta la o poveste şi pot arăta de pe comp ce mi s-a părut atât de frumos. Iar pozele mele sunt de 1000 de ori mai bune decât orice pe lumea asta, pentru că au în spatele lor talentul meu fotografic mai mult sau mai puţin strălucitor şi amintiri pe care nimeni nu le poate lua.
Aşa că sunt o penibilă care a dat o avere pe un aparat foto bun. Sunt fraiera pe care o vedeţi cu aparatul de gât, cascând ochii prin jur şi pozând ce-i place mai mult. Şi sper ca în viaţa asta să apuc să văd multe alte locuri superbe şi să-mi pozez oamenii pentru care merită să trăiesc.
V-am ataşat doar câteva imagini care-mi sunt dragi. Am mii pe calculator, sute pe BestWorldImages, acolo unde le pun pentru bucuria celor care ar dori să vadă unele locuri prin ochelarii mei. Mă bucur că am ajuns pe aici şi că am avut interesul să iau nişte amintiri. Mintea uită repede, calculatorul mai greu 🙂
[nggallery id=16]
