M-am reîntâlnit cu unul dintre dascălii mei acum câteva săptămâni şi cele 3 ore petrecute împreună mi-au “sintetizat” să zic aşa anumite sentimente. Sau mi le-au cristalizat, dacă tot doriţi să ne jucăm de-a găsitul cuvântului potrivit. Pe lângă bucuria revederii şi cea produsă de revenirea măcar prin puterea amintirilor cu un deceniu în urmă, aceeaşi întâlnire m-a făcut să realizez de ce mă “disperă” unii credincioşi, care iau toată treaba asta puţin prea în serios.
Nu sunt bisericoasă şi relaţia mea cu Cel de Sus este directă, fără intermediari. Culmea este că nu sunt atee, deşi s-ar aştepta lumea, dar mă prind clar toţi sfinţii, când ajungem să discutăm despre Biserică şi vajnicii ei reprezentanţi.
În ciuda limitărilor mele de a accepta ceea ce propovăduiesc cu disperare popii şi cei care nici nu merg la budă până nu fac 3 mătănii, nu m-a deranjat niciodată ardoarea lor şi nu pot spune că am încercat să le impun să facă 3 cruci în loc de 10 sau să meargă la biserică mai rar. Treaba lor. Dacă asta îi face să se simtă bine, mă bucur că şi-au găsit echilibrul.
Dar avem noi oare loc de ei?
Ne lasă ei să existăm în păcatele noastre mai mult sau mai puţin asumate?
“Bisericoşii” pe care îi cunosc sunt convinşi că merg direct în Rai. Mă distrează cu câtă trufie, da, am zis bine .. trufie, ne privesc pe cei cu destinaţia Iad. Adică orice aş face, dacă nu lustruiesc dalele de piatră din biserică, e clar unde ajung. La smoală …
Numărul mare de rugăciuni învăţate şi de cruci făcute ţine pentru unii loc de “suflet” şi justifică absolut orice fac apoi. Pentru că mergi doar şi te spovedeşti şi după ce ai ieşit de la preot, poţi să o iei de la capăt.
Normal că nu mă “iau” aici de cei care sunt un exemplu de conduită şi de bun simţ, toate “mânate” de o credinţă adevărată. Sunt şi oameni care fac cinste religiei lor şi până la urmă speciei. Ei sunt însă prea ocupaţi să trăiască întru Dumnezeu şi să îşi vadă de treabă, încât să apuce să se comporte ca nişte farisei. Nu, vorbim aici despre cei care se bulucesc la moaştele sfinte, mai să omoare pe careva, despre cei care fac rău de câte ori apucă şi apoi se “curăţă” prin spovedanie. Sunt unii pe care nu i-ai prinde făcând un act caritabil, care ar fura, vorba aia, şi găina de pe ouă, ce vorbesc .. şi oăle plus cuibarul, bonus.
Şi cel mai frumos este când îţi spun cu superioritatea omului ce se ştie “aranjat” pe viaţa de după, cum vei arde tu pentru o eternitate.
De mă deranjează faza asta? Pentru că mulţi se mulţumesc să fie “crainici” şi uită să fie oameni. Nu sunt pătrunsă de fior religios, dar mi se pare că eşti un om mai bun dacă nu faci rău intenţionat şi mai ales dacă încerci din când în când măcar să ajuţi. Nu putem rezolva toate problemele omenirii, dar e păcat să ştii că ai pute ajuta pe cineva şi totuşi nu vrei pur şi simplu. Ne place să gândim că ne vom mântui, dar ce facem în afara comentariilor religioase şi a sutelor de cruci făcute?
Ştiu oameni de o totală lipsă de “calitate”, mânaţi numai de ură şi gânduri “creştineşti”. Pe care ideea de “dezvoltare personală” îi face să râdă, asta dacă înţeleg pe unde bate expresia asta. Oameni ce nu doresc să devină mai buni, mai milostivi, mai respectuoşi şi înţelegători.
Este uşor să te spovedeşti săptămânal, să posteşti “la ceas” şi să reciţi rugăciuni, apoi să îţi baţi nevasta, să îţi înjuri părinţii, să te comporţi ca un mitocan şi să refuzi orice “şansă” de a te dovedi om. Dacă eşti la zi cu partea “organizatorică” bine pusă la punct prin intermediul Bisericii, nu mai contează că eşti un om de nimic.
Nu am înţeles trufia oamenilor ăstora. Cu ce îi face mai buni frecventarea slujbelor, dacă în rest nu dovedesc “creştinism” niciunde? Ăsta este Raiul? Locul în care orice mitocan ajunge doar pentru că s-a spovedit temeinic? Pe care, dacă îl întrebi “tu ce ai făcut astăzi să ajuţi pe cineva?”, îl vei pune clar în dificultate. În afară de comentariile dure la adresa “păcătoşilor” nu şi-ar aminti prea multe.
Acum câteva săptămâni un asemenea credincios îmi explica doct că mă va lua dracu’, pentru că nu merg la biserică şi pentru că nu cred în preoţii noştri. Nu contează nimic altceva. Încercările de a ajuta, când se poate, vreun om sau animal, dragostea pentru “creaturile” de pe pămând, încercarea constantă de a deveni un om mai civilizat şi mai de încredere. Normal că nu iese faza asta tot timpul, dar există un efort constant în acest sens. Efort inutil, pare-se, pentru că am greşit “strategia”. Sau poate religia …
Voi cum vă mântuiţi?
