Dacă tot am nişte timp acum, după ce mi-am muncit fundul vreo 3 zile la proiectele altora, revenim cu subiectul “presa glossy cea de maximă cacao”, iniţiat printr-o “radiografie” a numărului din martie al faimoasei People.
S-a nimerit să fie People. E bun exemplul până la urmă, mai ales datorită importanţei pe care o dau mulţi fiţuicii. La cum s-a prezentat numărul în cauză, rămân la opinia că regret că e din hârtie “cerată”, din motive clare ..
Hai să merjem un pic în urmă.
Acu vreo 16 ani.
Dojo, uşor adolescentă şi chiar mai puternic răcită ca buhaiul. Stăteam în pat, îmi trăgeam nasul şi băgam pe gâtlej paracetamoale şi din alea. Ai mei mi-au adus în ziua aia un număr din SALUT. Da, din alea citeam noi puştanii de după 90. Ştiu că am stat aproape toată după-amiaza să citesc diverse. Articole din alea de “cum să nu ratezi în prima noapte de dragoste”, cine ce a mai scos muzical vorbind, poşta redacţiei etc. Idioţenii, aş spune acum, dar era măcar destul de citit.
Şi, pentru o generaţie care nu văzuse pe net cum se fac diverse chestii intime, erau bine-venite articolele, să ştie omul ce şi unde tre’ să intre.
După ce am mai crescut la numărul de ani, m-am îndepărtat de revistele de genul (normal) şi am mai aruncat o geană pe cele de “oameni mari”. Mai ales când aşteptam la stomatolog sau cine ştie pe unde. Că de cumpărat .. nu prea. Am mai prins câte una la radio, când mai cumpăra vreun zelos “presa” şi citeam vorba aia .. pe banii omului.
Am observat în timp că şi presarii noştri au descoperit netul. Asta mai ales când un ziar din TM, tras acum exclusiv pe net, a tradus un articol de pe VH1, imediat după terminarea Premiilor Grammy. Şi l-a tradus intelectualul ăla de redactor cu urechile, de i-a dat cu virgulă când a făcut numărătoarea premiilor luate de Santana cu Supernatural.
Ştiu că m-am foarte ofuscat şi le-am trimis un mail din redacţie, pentru că mi se ridicase puternic tensionul.
Ne-am obişnuit în timp cu articole furate de pe la alţii, cu traduceri făcute cu spatele etc. Dar era măcar ceva conţinut. Dacă stăteai pe budă cu revista în cauză tot apucai să îţi ocupi niscaiva timp.
Dacă priviţi articolul respectiv veţi vedea că un procent URIAŞ din revistă este ocupat de reclame.Pagini întregi de reclame. Asta în condiţiile în care şi tu, cumpărătorul, mai scoţi un leu din buzunar.
Acum o paranteză, că bănuiesc reacţiile. Lucrez în online. O parte serioasă din banii mei vin din publicitate. Nu am nimic cu reclamele (îs genul ăla de zăbăucă ce se uită la reclame, are unele care îi plac, studiază machetele de pe print, că unele sunt mişto etc.)
Deci nu am treabă că mi se pune şi un banner în faţă, dar am treabă când jumătate din “conţinut” este numai reclamă şi mai şi plătesc să văd pagini întregi de aşa ceva.
Voi compara puţin situaţia cu revistele de “timp liber”, gen 24FUN, Zile şi Nopţi etc. “Fiţuici” adică. Format mic, pline de reclame şi câte un editorial. Le primeşti moca, pentru că se susţin exact din publicitatea pe care o fac diverselor firme.
La această primă comparaţie “fiţuicile” mi se par mai cinstite. Da, îţi băgăm reclamă multă, dar iei revista gratis. Culmea este că multe reclame îmi sunt mie, cititorului, utile, pentru că am liste întregi de restaurante, listă de evenimente etc. Citesc fiţuica pe budă, dar o mai ţin şi prin cameră că nu ştii când vreau să mănânc ceva “ciainiz”.
Vom spune apoi că revistele “glossy” au totuşi ceva conţinut.
Să vedem .. cum soarele meu să faci o recezie DE CARTE în 5 propoziţii? Sau de film? Păi pănă explic pe foarte scurt ce se întâmplă acolo, am ajuns la juma’ de pagină. Recenzii de albume de câteva propoziţii? Să fim serioşi. Spun doar cine behăie pe albumul ăla, dacă au mai scos ceva şi cum se cheamă 2 piese de pe album şi am terminat pagina.
Vă spun sincer că, răsfoind People (şi orice altă revistă de felul ăsta) mi-e dor de Salut şi reviste “idioate” de acum 15 ani. Erau articole “stupide”, erau traduceri, erau “furtişaguri” poate. Bre, dar aveai ce să citeşti. Erau articole şi pe 4 pagini. Medici de diverse specialităţi care mai “băgau” una utilă, apăreau şi “can-canuri”, dar erau puţine.
Cel mai mare articol din People “povestea” cum i-a întins bărba’su mucii pe pereţi proastei ăleia de îşi zice Rihanna. Nu ştiu nici cum cântă fiinţa asta, ştiu doar că nici muzical vorbind nu intră în listele mele. Şi frecăm 2-3 pagini despre cum au făcut praf nuş’ ce cameră de hotel, când îi dădea ăsta omor.
Şi mai avem un articol în care madam Palin (aia de se vedea prezidentă) spune căt de fericiţi sunt ei după ce fii’sa a născut un bebe făcut “din greşeală” cu un alt papiţoi de teenager care a studiat cum să i-o tragă mai cu spor, dar a omis partea cu “protecţia”. Ceea ce mă irită la articolul ăla este exact modul de a trece sub “preş” gravitatea faptei şi a te da pe spate că e minunat că au avut copilul etc. Rahaturi de campanie electorală.
Am mai aruncat o geană pe revistele de tipul ăsta şi de la noi. Conţinutul este praf, poate numai bun pentru un popor de dobitoci, amatori de OTV. Până şi “fiţuicile” de timp liber (cu editoriale scrise mişto şi recenzii de carte de juma de pagină totuşi) ies mai bine la o comparaţie cu “marile” nume din sectorul “glossy”.
Eu am decis de ani buni că nu merită să arunc bani pe rahaturi din astea. Pentru că timpul petrecut citind este prea mic pentru a justifica 2-5 euro cât ar costa. Hârtie igienică am de calitate, deci nici cu “reciclatul” nu aş sta mai bine. Şi ajung la întrebarea mea inocentă. De ce mai există, bre, porcariile astea? Cine dă 4 dolari pe People să citească “reclame”. Este chiar necesar genul ăsta de “publicaţii”?
