O discuție de acum câteva zile mi-a dat o idee de articol: discuţia în cauză are ca subiect “sclavia” celor care muncesc pentru cineva (deci angajaţi) şi libertatea celui care face freelancing. Cum am lucrat 10 ani ca angajat, mi-ar plăcea să privim cu atenţie aceste două ipostaze şi să încercăm să analizăm cam toate aspectele, pentru că nu e totul alb-negru.
Viaţa de angajat are marele dezavantaj că ideea de “libertate de mişcare” nu prea există. Normal, ai un număr de zile de concediu de la stat, dar în general depinzi şi de colegii din echipă. La radio de pildă era mare tămbălău, dacă ne găseam 3 să plecăm în august în concediu. Sau de Revelion. Ştiu că la una din şedinţe s-a spus ceva de genul “păi luaţi-vă şi voi concediu când nu pleacă restul” şi s-a ajuns la un râs unanim. Mda, ne luăm concediu în martie sau în noiembrie, să ştim o treabă.
O altă limitare pe care am resimţit-o în singurul an în care am muncit “from 9 to 5” (mai exact de la 8 la 16) a fost programul respectiv de muncă. Nu sunt matinală de felul meu şi ştiu că drăcuiam cu fervoare că trebuia să casc ochii la ore numai bune de dormit. Nu mai discutăm de puţinele (din fericire) luni în care am făcut matinal la radio şi mă trezeam la 4 jumate.
De şefi idioţi nu am avut parte, slavă cerului. Din punctul ăsta de vedere, pot spune că “sclavia” a însemnat să am parte de oameni absolut OK, cu care mi-a fost drag să lucrez. Din punct de vedere financiar, deşi salariile nu erau incredibile, calculate la orele reale de muncă, erau mai mult decât decente.
Cam asta a fost “sclavia” de angajat pentru mine. Singurele neplăceri au fost cauzate de nevoia de a planifica atent concediile (şi de preferat de a le anunţa din timp, deşi s-a putut rezolva şi câte o urgenţă) şi poate faptul că nu câştigam cât mi-ar fi plăcut (pentru că omul tot nemulţumit este. Un uriaş avantaj, pe care doar acum îl realizez, este că te puteai “decupla” de la problemele de serviciu, în secunda în care venea weekendul sau plecai la 4 (sau când plecai) acasă. Ca angajat te doare exact sub coadă (şi nici acolo) că sunt sau nu probleme în firmă, că patronul trebuie să plătească salarii etc. Cum se termina programul de muncă, erai din nou senin şi aşteptai cu interes “liberul”.
Viaţa de “antreprenor” înseamnă teoretic libertate deplină. Dacă lucrezi de acasă, nu te mai stresezi cu un program făcut de alţii, nu te mai infurie niciun şef, poţi munci din pat sau de pe terasă şi toţi banii câştigaţi (după ce plăteşti cele necesare şi impozitele de rigoare) sunt ai tăi. Asta e partea strălucitoare. Şi poate că, dacă ai de plecat undeva, nu te mai rogi de nimeni să îţi ţină locul, nu te cerţi cu colegii că le-ai aranjat sărbătorile, dacă e un business cu “foc continuu”, nu eşti limitat la douăzeci şi ceva de zile lucrătoare.
Ceea ce mulţi freelanceri trec sub tăcere este că, deşi munceşti “pentru tine”, schimbi doar stăpânii. Munca de angajat înseamnă anumite responsabilităţi de rezolvat întru-un anumit program. Munca pentru tine înseamnă TOATE responsabilităţile, care îţi dau dureri de cap PERMANENT. Glumeam anul trecut, când am început munca de una singură, că în viaţa mea nu am muncit atât. Am trecut de la sistemul “am de lucru, bine, dacă nu ..” la “dacă nu fac atâţia bani luna asta, mor de foame”.
Alea 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână sau 4 la radio, s-au transformat pentru câteva luni în “de la “10 la 2” (şi 2 nu este 14). Am avut săptămâni în care programul de muncă era cam aşa “trezit la 10-11, buimacă oricum de stres, deşi dorm ca valiza, pornit computer, apoi spălat şi luat ceaşca de lapte în cameră. Muncit cu pauze de pipilică până la 15, când binevoiam să bag prânzul la stomăcel. De multe ori luam mâncarea în cameră, să mai apuc să fac ceva. Seara mai mestecam ceva şi adormeam după 3 noaptea, cu încă 2000 de chestii de făcut. Au fost săptămâni în care ai mei îmi puneau lesa în mână şi mă trimiteau la plimbare cu potăile “să mai scoţi nasul din casă, că înnebuneşti de tot”.
Astea sunt zile de care nu pot spune că mi-e drag. Apropiaţii erau deja speriaţi că mă senilizez, în timp ce pe mine mă durea că trebuie să scot lunar bani destui pentru diverse plăţi şi că, spre deosebire de “sclavia” de angajat cu banii ce intrau pe card în 5 ale lunii, acum nu-mi mai dădea nimeni bani.
Dădusem “sclavia” pe libertatea de a munci nu 40 de ore pe săptămână ci aproape orice oră petrecută cu ochii deschişi. Liniştea de angajat a fost înlocuită de unele nopţi în care adormeam mai greu, de cum îmi vâjâia capul de nervi şi stres.
Partea bună a poveştii este că, odată ce te pui puţin pe picioare şi începe să mişte treaba, dai de adevărata bucurie a muncii de capul tău, de adevărata libertate. Când câştigi mai mult pe mai puţin timp muncit, când realizezi că vechiul salariu e parte din ce acumulezi acum, când programul de muncă nu mai înseamnă 14 ore pe zi. Nu cred că aş putea sta 5 zile să nu fac chiar nimic, pentru că simt că o iau razna. Dacă nu am vreun proiect cu un client, sigur bibilesc ceva la siturile mele, nu mă pot lăuda deci cu aşa mare scârbă faţă de muncă, încât să-mi doresc luni de pauză totală. Dar pică bine să te iei de nebun dimineaţa şi să ajungi acasă seara, pentru că ai timp şi chef de umblat brambura. O chestie pe care, un om cu program normal de lucru, nu şi-o cam permite.
Este deci discutabilă treaba cam în toate direcţiile. Într-o situaţie ai un anumit program şi linişte de multe ori, în alta mănânci ce produci şi, dacă treci de primele luni (mai ales dacă pleci de la zero), când munceşti chiar ca un chinez în fabricile Walmart (tre să vă recomand documentarul, că e criminal), poţi spune că ai cam scăpat de “sclavie”.
Fiecare alege drumul care i se potriveşte mai mult şi asta trebuie să înţelegem şi să respectăm cu toţii. Dacă unora le place viaţa de angajat, asta nu îi face idioţi, la fel cum un freelancer nu a descoperit sfântul Graal, doar pentru că a pornit pe acest drum. În cazul meu soluţia “libertăţii” ca om pe treaba lui funcţionează şi mă face fericită, alţii preferă un loc călduţ şi concediile programate.
Voi cum vedeţi situaţia? Care variantă vi se pare mai “sclavagistă”?
