Căsnicia ar trebui să fie un contract între doi oameni, un bărbat şi o femeie, de regulă. Spun contract pentru ambele părţi trebuie să-şi asume obligaţii şi să aibă drepturi. Pe vremuri logodna dura cel puţin un an, tocmai ca cei doi să aibă timp să se cunoască. Acum ne cunoaştem şi ne tot cunoaştem de nu mai ştim mare lucru.
Epoca modernă ne-a deformat ideea despre căsnicie, ne aşteptăm la o dragoste eternă şi alte siropuri când, de fapt nu-i chiar aşa. Toate poveştile, dar absolut toate încep cu: „a fost odată ca niciodată … doi tineri …”
Profesoara mea de română din liceu ne spunea să ne mărităm repede, cum terminăm liceul (avea 36 de ani şi era, pentru acele vremuri, fată bâtrână). Pentru că, spunea, suntem tineri, la început de drum, ştim că ne iubim şi ne luptăm cu toate greutăţile împreună. Râdeam. Da de ce doamnă? Pentru că vârsta aduce după sine anumite tabieturi, e greu de la o anumită vreme să te mai adaptezi după altul, aşa, tineri fiind creştem împreună.
Doamne ce ne mai amuza dar ne era dragă. Ne preda un fel de literatură comparată, adică îl studiam pe George Călinescu trebuia să-l citim şi pe Balzac şi tot aşa. Ne citea din Biblie (da, era pe vreme răposatului) Cântarea Cântărilor şi ne spunea s-o citim pentru cultura noastră, ca pe primul foileton al omenirii. Venea în clasă cu Biletele de papagal ale lui Arghezi ca să le citim, să le vedem, să le pipăim în original. O chema Mikaela Muşu poate o ştie cineva.
Dacă sunt omul de azi, pasionat de literatură, i se datorează în mare parte.
Dar, avea dreptate? Din liceu am rămas un grup de prietene, unele s-au mai pierdut pe drum că de, nu întodeuna drumul cel mai scurt dintre punctele „a” şi „b” este linia dreaptă. Una dintre noi se mărită cu … Vasile şofer pe o basculantă originar din oraşul unde s-au cunoscut Tanţa şi Costel, Lehliu. Mă rog, asta a fost, familia ei se mobilizează şi-l face pe Vasile gradat şi şoferul unui general, la scurt timp după asta primesc o garsonieră şi, de comun acord hotărăsc să amâne mutarea până renovează, mobilează şi altele.
Prietena mea nu visează, sau dacă o face nu ţine minte dar atunci, demult, a visat că bătea la uşa garsonierei, Vasile era înăuntru şi nu voia să deschidă. A doua zi, de la servici a plecat direct acolo şi acolo îl găseşte pe domnul soţ cu o altă. Cu toate astea mai dă o şansă relaţiei deşi o durea cumplit că ea nu apucase să doarmă o noapte în canapeaua aia darămite să se … culce.
Căteva luni lucrurile au mers şontâc-şontâc, a divorţat în final, nu pentru înşelat ci pentru că el i-a spus că n-o suportă fiindcă e proastă. Acum bunicii ei trăiau într-un sat de lângă Bucureşti şi priveau divorţul ca pe catastrofă. La primele vizite după nu le-a spus nimic dar, în timp, n-a mai avut scuză. „bine fă, te bătea”, „nu”, „venea cu leafa acasă?”, „da”, „era beţiv?”, „nu” , „şi-atunci de ce ai divorţat?”, „ păi … n-auzi că l-am prins cu alta”, „bine fă, pentru atâta lucru se desparte o femeie? Du-te fă şi ia-l înapoi c-ai avut bărbat bun”.
La începutul căsniciei mele, am avut cel puţin două scurte tentative de evadare. Cum mi se părea că ceva nu este cum doream plecam la mama, măsura extremă. Ne împăcam după o săptămână când imi era dor de rostul meu. Prima oară a fost cum a mai fost dar a doua oară, pe când mă pregăteam de întoarcere, m-a tras tata deoparte şi mi-a spus ceva de genul „ ascultă, noi nu suntem ţigani (imi cer scuze dar fraza asta chiar o ţin minte perfect) de câte ori te cerţi îţi faci bagajul şi pleci la mama. Dacă vrei să divorţezi e în regulă, casa îţi este deschisă, dar nu face din noi o armă. O căsnicie e făcută şi din certuri.”
De-abia pe urmă am stat, am tras aer în piept şi mi-am asumat căsnicia cu bune, cu rele, cu de toate.
Nişte prieteni, fac casă, copil, se iubesc dar, la un moment dat divorţează ca să se regăsească ulterior. De fapt el nu dorise asta, nici nu se prezentase la proces iar de locuit locuiau împreună pentru că prin suma rezultată din vânzarea/împărţirea locuinţei nu s-ar fi ales nici unul cu mare lucru. Se hotărăsc să facă o casă pe pământ. Zis şi făcut, doar că banca nu le acorda credit nefiind căsătoriţi aşa că ne anunţă pe noi şi încă o familie care urma să le fie martori, că sâmbătă la 11.30 avem întâlnire la sfat.
Ca o prietenă bună cumpăr şampanie şi pişcoturi că de, aşa se obişnuieşte, doar că în aceea sâmbătă la 11.00 fix, dar fix, primim telefon că s-a anulat totul. Ne schimbăm, desfacem şampania, ne punem câte un pahar când … la 11.20 sună telefonul că să ieşim în stradă, totuşi … şi ieşim, de-abia am avut timp să tragem pe noi blugii şi-un tricou, cum s-a nimerit. Noi ca noi, dar martorii zugrăveau şi-au venit aşa, în salopete că, din cauza timpului scurt n-au mai avut timp să se schimbe, de-abia au luat în viteză buletinele.
Eram un alai… ce să-ţi spun. Momentul cel mai haios a fost însă când a întrebat ofiţerul stării civile cutărică o iei de soţie pe cutărică, ea nu-şi schimbase numele ca să nu dea explicaţii la şcoala unde învăţa copilul, iar mirele răspunde tare şi clar „da, dar nu-i soră-mea.”
Acum voi ce părere aveţi despre divorţ? Toţi cei care au trecut prin asta, dintre cei pe care îi cunosc, recunosc că divorţul a însemnat o traumă a sufletului, mică sau mare dar traumă care lăsat o cicatrice.
Am norocul sa provin dintr-o familie, unde am avut parte si de reusite in casnicie si de divorit. Bunica mea a divortat de tanara, dupa 2 copii si s-a descurcat. Nu a fost o trauma, deoarece bunicul era un betivan. Parintii au invata din asta, astfel ca traiesc in armonie deplina de 28 de ani deja. Iar eu am 1 an juma de casnici si pana acum totul e roz 🙂
să ai noroc în continuare, deşi norocul şi-l mai face şi omul, aşa că multă răbdare şi, mai ales, sinceritate, unul faţă de celălalt, şi respect.
@dojo: cu părere de rău, Liliana îți va face blogul heituibil. Nu de alta, dar îi lipsește coerența și sistematizarea care îți place ție și cu care ne-ai obișnuit.
La subiect, articolul driblează cu succes epoca modernă și problemele aferente. Alta e dragostea acum, alta e căsnicia și complet altceva a devenit familia.
dam, înainte de a răspunde am căutat să înţeleg ce înseamnă heituibil … trebuie să recunosc că am nevoie de ajutor. de ce e dragostea alta în aceste vremuri? de ce a devenit familia altfel? eu văd în dragoste un sentiment care te face să fii cu capul în nori, cel puţin o perioadă, iar familia este tot familie, un bărbat şi o femeie care doresc să facă o casă, un copil şi altele, bine ar fi ca bărbatul şi femeia să se respecte şi mai cred, cu tărie, că indiferent de progresele ştiinţei acest sentiment numit dragoste va stârni aceiaşi fiori ca acum 100 de ani.
Dragostea în ziua de astăzi înseamnă dependență, adrenalină, nevoi, dorință, completare, comoditate, evadare și/sau o combinație între ele. Am văzut oameni care spuneau că iubirea e neapărat ceva complet, absolut, și erau dezamăgiți de imperfecțiunea relațiilor. Cu toate astea, nu renunțau la ideologia lor. Poate conceptul de dragoste nu s-a schimbat, dar mediul din care percepi sentimentele afernte s-a schimbat. Viața are un ritm mai alert, natura problemelor s-a schimbat. Totul ține de modul în care îți trăiești viața și de doza de conservatorism pe care vrei să o păstrezi.
Viața în general s-a schimbat și noțiunea de căsnicie clasică nu mai merge. Sunt familii care au copii fără să fie căsătoriți, pentru că actul sau cutumele religioase nu contează. Sunt cupluri care se învârt în jurul pământului în 10 ani și primesc alte influențe culturale. Sunt familii care nu-și doresc copii și sunt femei singure care își doresc. Văd în articol povești demodate care aparțin altor vremuri și care sunt trăite/retrăite numai de cei ce nu vor să scoată capul în lume. La fel sună și ”traumă a sufletului” – orice poate lăsa cicatrici și orice lucru mrcant din viață te schimbă. Până la urmă orice relație care nu merge trebuie încheiată.
Heituibil înseamnă că la un moment dat, dam ăsta care e hater, va scrie pe blogul lui cum că ce chestii aiurea sunt pe blogul lui dojo.
“Nu de alta, dar îi lipsește coerența și sistematizarea care îți place ție și cu care ne-ai obișnuit.”
Fiecare cu stilul ei.
“Alta e dragostea acum, alta e căsnicia și complet altceva a devenit familia.”
Detaliază.
intr-adevar este o trauma. Pe care uneori o resimti, culmea, mai ales prin prisma traumei … celuilalt. Mai ales cind tu esti ala (aia) care determina ruptura.
Dar daca ruptura totusi s-a produs, oricine ar fi initiat-o, sa ma bata al de sus daca pricep de ce te-ai mai intoarce din drum.
am avut în jur persoane care au dorit divorţul şi care au trecut prin asta deşi n-au dorit. ambele părţi au suferit şi a fost nevoie de nişte ani buni până să-şi recapete încrederea într-un alt partener. adevărul este că profund, dar profund suferă copii, eu nu mă gândesc acum la acele cazuri extreme ce implică oameni violenţi sau beţivi când divorţul este o uşurare, un cuplu poate divorţa şi din alte cauze, nu se mai înţeleg, pur şi simplu. atunci copii suferă pentru că un copil are nevoie şi vrea să aibă alături atât tata cât şi mama, la vârste mai mici nu pricepe că tu nu mai rezonezi cu omul acela. aş milita ca să privim câsnicia ca pe un contract, cu obligaţii şi îndatoriri, benefic ambelor părţi.
în prim rând Dam oice reclamă este binevenită, despre cele publicitare se spune că le ţii minte fie că sunt foarte bune (plăcute), fie foarte proaste (enervante). acum, cum îţi e voia. cu acte sau nu cei doi formează un cuplu, copilul spune mama şi tata, nu îl interesează deloc actul de sfat. când am spus familie m-am gândit la doi oameni care formează un cuplu, cu acte sau fără. pentru ştiinţa ta un cuplu cu mamă casnică pe care-i ştiu nu sunt căsătoriţi oficial dar asta nu i-a împiedicat să formeze o adevărată familie, în sensul cel mai bun, iar ea a stat să crească copilul chiar dacă gurile rele îi prevedeau un viitor sumbru. când există dragoste, respect, bunăvoiinţă actele sunt o formă fără fond.
@dam167
” de cei ce nu vor să scoată capul în lume”
în lume nu mai există cupluri tradiționale/demodate?
Ba da, sunt. Sunt fericiți, împăcați, liniștiți etc. Sunt lăudați de unii, arătați cu degetul de alții, dar țin la personalitatea și ideile lor.
Alții (majoritatea românilor de altfel) vorbesc despre cum s-a dat peste cap lumea (citește și articolul cu feminismul) cu exemple din proximitate. Ideea e că până nu ai scos capul în lume, nu vorbești INCOERENT despre. Sau na, vorbești, că e libertate, dar te contrează dam ăla.
Dam cum vezi tu o căsnicie? eu am reuşit să învăţ că, ambii parteneri au nevoie de momentele lor, eu să mă văd cu nu ştiu ce prietenă iar el să iasă din timp în timp cu băieţii sau altele. dar doresc să fiu anunţată, aşa cum procedez la rândul meu. mi se pare firesc ca partenerul să ştie ce faci. cu ani în urmă, după ce văzusem, ocazional, arătările de pe centură, am spus într-o discuţie (eram mai mulţi prieteni) că înţeleg că, după nişte ani, oamenii se satură de aceeiaşi ciorbă şi că, dacă aş afla că soţul mă înşeală cu o colegă de servici de exemplu nu m-aş simţi vexată, m-aş face că nu am auzit şi gata. (mă rog să nu vii tu acasă şi să începi să faci pe nebunul că atunci se schimbă povestea) dar, dacă aş auzi că te-ai dus la fete pe centură, sau unele ca ele m-aş gândi serios la divorţ pentru că m-aş simţi lezată. bine băieţii au râs, au mustăcit, au bombănit ceva de genul că uneori şi alea sunt bune şi că s-a inventat prezervativul dar n-au fost categorici. o căsniie înseamnă respect, respectul nu stă în săru-mâna şi buchete de flori ci în comunicarea despre orice, deschiderea faţă de lucruri noi între parteneri şi lucruri banala pe care le faci pentru că îţi pasă.
“m-aş face că nu am auzit şi gata”
Păi nu ar indicat zic eu 😀 că așa s-ar obișnui. 😀
Dojo, te rog , pune sub titlu undeva ca este un text marca Liliana, ca sa nu mai dau click. Ma astept ca atunci cand intru aici sa vad un text scris de tine. Iar daca e guest post, marcheaza-l te rog cumva sa se vada din main page.
La articolul cu feminismul m-am abtinut (chiar ma gandeam cum e posibil sa vina de la tine dar dupa ce am citit comentariile, am vazut ca era scris mic mic numele Lilianei), pe ala cu monarhia nici nu l-am citit ca era clar ca nu era scris de tine, iar acum am ajuns la acest articol.
Asa cum spunea si Dam, nu prea este coerenta. Pune titlul: divortul – un fapt cotidian, dupa aia ma duce pe la profa de romana, dupa aia prin niste exemple random, dupa aia concluzioneaza ca divortul e trauma sufletului. Asa si…?
păi şi Dvs. cum gândiţi, este o traumă sau nu? era o discuţie, simplu. marca Liliana, hm! ce aţi fi dorit o statistică? oricum ar fi, două persoane imi vorbesc de coerenţă şi când se adună doi mă pune pe gânduri. poate că aveţi dreptate, dar poate că nu mi-am definit marca.
Pune-o și pe a treia. Și mie mi s-a părut cam incoerent textul. Nu că asta ar fi chiar ceva rău în contextul ăsta al blogurilor, doar că în cele din urmă nu ne-ai transmis nimic și nici ție nu cred că ți-a folosit la ceva. În cel mai fericit caz ai făcut niște exerciții de tastare și ai lansat un subiect de discuție a la zoso și arhi, doar că măcar ăia se limitează la un paragraf și ăla scurt. Sper că n-am părut prea hater deoarece în mod uimitor de data asta n-am fost.
P.S. Poate articolele The Age of the Essay și Nobody’s Going to Help You, and That’s Awesome or să-ți dea o idee despre ce am vrut să spun, deși mi-e teamă că s-ar putea să se potrivească ca nuca în perete (ele în sine sunt interesante în ciuda lungimii).
E simplu : femeile vor doar bani. Cand nu ii mai ai…pac, divort !!
Culmea e că și după divorț vor bani sub forma partajului și a pensiei alimentare :-)))
Normal, Cristian.. Si mort sa fii, si tot ar avea pretentia sa le dai bani ! Cat mai multi !
nu e chiar aşa, zău, nu toate se pot cumpăra cu bani.
Ehei, poate nu tu sau inca catvea…dar generatia tanara de piz*e, te asigur, o cumperi cu bani oricand la orice ora !! Pe oricare fata / femeie !! Nu conteaza absolut nimic, cand i-ai aratat banu”, cand vine ca magnetu !!
@alin: cât de tânără? Până în 23, hai 25 e ok?
Mai casatoria chiar e un contract numai ca noi nu il privim ca atare, ma rog e un act juridic. Daca nu te lasi prada romantismelor o privesti ca pe ceea ce este, un act juridic conditie, il accepti sau nu cu toate ale lui. Cand iti cumperi covrigi nu crezi ca dupa ce tu vei spune “Da” aia se vor apuca sa schimbe reteta dupa gustul tau. Cand te casatoresti in mod suprinzator te astepta ca partenerul tau sa se schimbe.
Mi-au tecut prin fata multi oameni care au divortat fara rost si multi care au decis sa ramana impreuna la fel de fara rost. Nu poti generaliza, uneori divortul poate fi un miracol, alteori e o greseala dar este un fapt cotidian si asta nu e rau, trebuie sa avem accesla fel de usor la optiunea asta asa cum avem si la cea a casatoriei
Deci căsnicia e un fel de colaborare pentru un proiect?
eu zic că da. e bine ca ambele părţi să fie, mai ales sincere şi să accepte că şi celălalt e om cu nevoi, dureri şi toate cele. fiecare partener poate avea o zi proastă, sau chiar mai multe, poate să câştige mai puţin la un moment dat, să fie – mai grav, bolnav, nu înseamnă că atunci nu mai contează. mie mi se pare important să ai un partener cu care să poţi discuta orice, despre un film, despre o carte, un meci de fotbal sau mai ştiu ce sport, probleme de servici, că dacă nu eşti sincer cu partenerul tău, dacă nu ai deplină încredere în el atunci în cine?
alin, am fetele mari, una e a mea şi alta e nepoata. acum, nepoata şi-a dorit o carieră muzicală, are talent dar … toate propunerile, venite de la oameni din show-biz, au fost neortodoxe şi nu şi-au găsit omul potrivit. între timp a renunţat. asta e o poveste cum că nici cele tinere nu sunt toate aşa. acum eu aş cataloga femeile în două, bine, ar fi mai multe dar, în linii mari aş zice: prima cele pisicoase care nu ştiu să spună “nu” dar nici nu fac dacă nu au interes şi a doua cele normale, sincere, care spun ce gândesc. din păcate majoritatea bărbaţilor sunt atenţi şi galanţi cu cele din prima categorie.
Pai normal ca sunt cu alea, fiindca sunt niste cocalari distrusi, si ce se aseamana se aduna ! E foarte usor sa obtina pizda de la alea, ca sunt niste tarfe care se vand pe bani oricand !
Liliana, ai deschis un subiect foarte interesant, multumesc pentru articol 🙂
Consider ca sunt multi care se arunca intr-o relatie fara sa stie ce si cum. Sunt tineri care se casatoresc prea repede si isi dau seama apoi ca sunt incompatibili.
Societatea de astazi, cu totul facut in ‘viteza’ nu mai sprijina ideea de mariaj de lunga durata, de compromis etc. Nu-ti convine, gata, ai divortat.
In alta ordine de idei consider ca exista si o parte buna. Un cuplu nefericit nu mai este ‘obligat’ sa ramana impreuna, doar pentru ca ar deveni paria altfel, copiii nu mai trec prin traumele unei relatii parentale distruse etc. Aici este partea buna. Daca nu merge treba, iti refaci viata cu altcineva si gata.
Greu cu căsnicia…
Iubirea iniţială se mai diluează, apar tentaţiile, mai calcă unul strâmb… dar dacă între cei doi e o relaţie de prietenie măcar, poate rezista până la sfârşit. În caz contrar, divorţul, aşa traumatizant cum e, e soluţia cea mai potrivită pentru a pune capăt chinului comun.
Da, Ionut, e un proiect. Cam asa suna proiectul : ” TU MA BATI, EU TE INSEL ! “
sunf femei bătute aiurea, că sunt ei nebuni. hai să vorbim de oameni raţionali.
cristian: am reţinut, chiar mulţumesc, e genul de observaţie care chiar mă pune pe gânduri, echilibrată. poate că v-am zmuls un zâmbet, poate. promit să citesc pe îndelete.
Da! Divortul e o trauma… Fie si pentru ca iti schimbi niste tabieturi formate (sau nu!) in timpul casniciei, fie pentru ca schimbi un statut, fie pentru ca, deodata, chiar si dorit si/sau necesar, familia ti se restrange cu un membru… fie pentru ca… pentru ca… pentru ca…
Motive sunt multe. Uneori iti spui daca ar fi mai bine sa nu faci pasul casatoriei tocmai ca sa eviti sa faci, la nevoie, si pasul divortului. S-ar putea sa fie insa mai oportun sa existe o casnicie “de proba” (sau logodna, cum s-o fi chemand), tocmai ca partenerii sa se cunoasca, urmand ca dupa o perioada sa se hotarasca: ori oficializeaza relatia printr-o casatorie, ori se despart, urmandu-si fiecare viata pe drumul sau…
E un banc pe care unul din colegii mei mi-l aminteste mreu: ” de ce e divortul atat de scump? Pentru ca merita”. Simi-l aminteste pentru ca sunt implicata intr-un interminabil proces de divort.
Da, e o trauma divortul, dar nu se compara nici pe departe cu trauma de a accepta umilinte pentru a avea in ograda o pereche de pantaloni ca ceva (indoielnic) continut. Nu se compara cu viata traita degeaba, fara buucurie. Divortul poate fi o eliberare, un inceput de drum. Si zau, imi permit sa imi dau cu parerea ca una care nu stie in clipa asta exact, legal, care e numele ei de familie.
Dana, imi pare rau sa citesc asta. Dar, asa cum spui tu, daca intre cei doi nu mai este ce trebuie sa fie, divortul este cea mai buna solutie si un inceput de drum. De asta sunt intr-un fel incantata ca societatea de azi e mai relaxata, decat sa stai intr-un mariaj nefericit, poti la orice ora sa te pui pe picioarele tale si sa mai incerci
Iti doresc bafta si o viata frumoasa cu un om care te merita.
Multumesc, Dojo, pentru gandurile bune. Ma consider o castigatoare in ale divortului, daca se poate vorbi de castigatori aici. Si articolul Lilianei m-a inspirat sa scriu si eu unul pe subiect, cu cateva detalii tehnice descoperite de cand ma lupt cu sistemul. 🙂 Si imi permit sa vorbesc pentru ca sunt la inceput de viata frumoasa, cu un om cum zici tu. Am eu incapatanerea sa cred ca un sut in fund e un pas inainte. Unul mare.