Aşa imi spunea zilele trecute un muncitor în timp ce cobora scările dinspre personal iar eu fumam o ţigară în colţul special amenajat pentru asta. Era atâta tristeţe în voce, atâta amărăciune, încât m-a făcut să-l privesc cu atenţie. Un om istovit, fără nici o speranţă.
Facem parte din generaţai decreţeilor, de mici am ştiut că suntem altfel, adică mulţi – în şcoli în clasa I eram 21 de clase. Toate se terminau la noi iar una din explicaţii era că este o cerere prea mare.
Am crescut, la adolescenţă, în lipsuri, în cozi, în frig, în frică, ceea ce a generat o multitudine de întrebări. Unii dintre noi am fost gata să murim în acel decembrie 1989, unii au şi murit, dorind să schimbăm ceva, dorinici să cunoaştem lumea fără să ne întrebăm dacă lumea vrea să ne cunoască.
Când aud acum regrete după acele vremuri îmi amintesc cât putea să fie de frig, în case, în autobuze, în licee sau facultăţi, la locul de muncă, îmi amintesc de oalele imense de pe aragaz pline cu apă caldă pentru a ne spăla, de magazinele goale – goale, de rafturi de pe care rânjeau cutiile cu creveţi vietnamezi şi câte şi mai câte, toate de neimaginat într-o societate normală.
Nici să iubeşti nu puteai. Mulţi s-au căsătorit obligaţi, unele fete s-au sinucis pentru că familia le repudia dacă veneau acasă cu burta la gura iar ăla nu voia să le ia de nevastă, aşa încât, a iubi devenise o problemă. Nu ne-am putut bucura de tinereţe decât cu teamă.
În anii 90, imediat, am fost plini de entuziasm, de speranţă.
Dezamăgirea a venit repede. Pe unii i-a luat complet nepregătiţi. Nu toţi eram făcuţi pentru a fi comercianţi, nu toţi ne-am deschis SRL-uri la colţ de stradă, nu toţi am devenit patroni. Ni s-a dat pământul cu care nu am ştiut ce să facem, nu mai ştiam să fim fermieri sau agricultori, crescuţi printre blocuri cu cheia de gât, muncile agricole erau ceva străin.
Unii am continuat să muncim în ceea ce ştiam, alţii au căutat fericirea pe meleaguri străine, la cules de căpşuni, la îngrijit bătrâni sau la joburi bine plătite, funcţie de noroc, de pregătire, de şanşă, cine să mai ştie. N-a fost uşor pentru nimeni din generaţia mea, pentru marea majoritate, doar muncă, muncă, muncă.
Acum, în preajma vârstei de 50 de ani, ni se spune că suntem bătrâni, depăşiţi, nu mai are nimeni nevoie de noi, cel puţin aici, în această ţară. Dacă se întâmplă să rămâi fără servici unde să te duci, ce să faci? Guvernanţii spun că s-ar putea să nu mai avem cum să beneficiem nici de pensie, în nişte scenarii sumbre care nu par chiar nerealiste.
L-am privit pe acel bărbat atentă, ne ştiam demult, dar … era pentru prima oară când îl vedeam aşa de îmbătrânit, cu mânile aspre, puţin adus de spate, încărunţit şi trist. O tristeţe după o viaţă … amară.
În halele acestea imense iarna este un frig cumplit, vara aproape că fierbi. A sta în spatele unui strung antic nu e tocmai uşor. Privindu-l cum se îndepărtează am simţit cum vorbele acelea se răsucesc în suflet: oare chiar suntem o generaţie blestemată?
Liliana, foarte trist si adevarat ce scrii. Sunt o generatie ‘dupa’, nascuta la final de ’70, dar am clare amintirile in cauza. Am prins inca ‘epoca de aur’, am tremurat de frig in casa, mi-am facut lectiile la lumanare, am stat la cozi interminabile pentru lapte sau carne.
Vremuri grele ati trait atunci, vremuri grele au venit.
Nu-mi aduc aminte prea bine vremurile de dinainte, cumva cred ca vremurile nu au fost niciodata bune, nicaieri lucrurile nu merg minunat , nu este neaparat o problema de vremuri sau de conditii, cat una de oameni. Este vorba de cum intelegem sa reactionam si sa ne mobilizam. Am colege de facultate care vand in centre comerciale si au vreo 700 de lei pe luna salariu, si acum sunt convinse ca eu am avut noroc, ca numai Zana Maseluta si steaua mea norocoasa mi-au dat posibilitatea sa profesez in domeniul pe care mi l-am ales. Nimeni nu se intreaba niciodata cata munca e in spatele fatadei si de cate ori am stat si m-am gandit de o mie de ori inainte de a porni pe vreun drum nou incercand sa determin daca am vreo sansa acolo. Germania a trecut prin vremuri grele dupa al doilea razboi mondial dar si-a revenit si cate alte tari pentru ca oamenii de prin partile alea sunt mai putin dispusi sa priveasca mioritic vremurile.
Pentru că țara de care aparțin oamenii ăia a avut o altă istorie mai bună.
Ceva imi spune ca daca noi traiam in Germania aia si acum stam la umbra ruinelor si ne plangeam metaforic de mila, istoria mai e si cum o face omul
Nu cred…dacă ai și istoria lor.
Născută cu trei ani înainte de acel fatidic an 1966 și posesoare de soră născută ulterior (și datorită) lui, nu pot decât să aprob fiecare cuvânt din cele pe care le-ai scris. Sunt însă o optimistă incurabilă și voi întoarce “moneda” și pe cealaltă față. Deși plină de lipsuri, copilăria noastră nu a fost nefericită. Ne-am jucat în aer liber fără teama că o ne murdărim adidașii de firmă sau că o să facem indigestie din cauza cireșelor pe care le mâncam direct din pom. Am crescut împreună cu Cireșarii și eroii lui Jules Verne și, cumva, nu știu cum, mai târziu i-am descoperit pe Eliade și Cioran (interziși în acele vremuri). Am mâncat cartea din convingere, nu pentru că ne-a obligat cineva să învățăm, visându-ne studenți, iar mai apoi ingineri sau profesori. Am cutreierat munții cu rucsacul în spate și cu bani puțini în buzunar. Ne-am făcut prieteni pe viață, ne-am îndrăgostit și am făcut copii. Și câte un C.A.R. pentru fiecare cameră mobilată. Ne-am câștigat libertatea și nu cred că există victorie mai mare decât aceasta, dar pentru că prețul ei a fost neașteptat de mare, am fost nevoiți să o luăm de la capăt și să punem din nou mâna pe carte, uneori cot la cot cu pruncii noștri. Anii care au trecut ne-au însemnat trupurile, fără să ne atingă încă sufletele.
Scriu toate astea nu din dorința de a te contrazice, ci pentru că mie mi se pare că realitatea este formată din “moneda” cu ambele ei fețe. Plânsul de milă nu mi se pare folositor. E adevărat că nici optimismul nu ține de foame, dar o să îl aleg întotdeauna încercând (și luptându-mă dacă trebuie) să mă bucur de viață.
Da, sunt o generatie greu incercata 🙂 Dar asa cum au trecut peste atatea greutati, sunt sigur ca vor reusi sa demonstreze tuturor ca sunt capabile sa depaseasca orice greutati.
Există o teorie bizară care se răspândeşte prin lătrăii de forum şi blog, deşi a fost scoasă la lumină şi perfecţionată de intelectualul (născut în URSS) Ernu şi care spune cam aşa:
“De vină pentru toate relele de azi sunt în primul rând cei care au sub 40 de ani [y compris Ponta, care mai avea câteva luni până la 40 de ani la data aceea] şi care au prins epoca 1980-1989, fiindcă au o aversiune primară faţă de tot ceea ce înseamnă socealizmu’ sau comunizmu’. Şi în al doilea rând e de vină generaţia care tocmai ajungea la maturitate în Iepoca Raţiilor şi Cozilor şi care se zbătea să facă o meserie intelectuală [aşa, ca Sonia 🙂 ], fiindcă acea generaţie citea cărţile lui Soljeniţân, Cioran, Steinhardt şi Radu Gyr, dispreţuia nobilele idealuri ale socealizmului şi ar fi vrut să trăiască precum capitaliştii”
Cam ciudat, nu?…
Nu este ciudat deloc. Divide et impera! Iar cea mai bună cale spre asta este culpabilizarea colectivă.
Eu fiind unul din ăia care au o aversiune primară faţă de tot ce înseamnă socealizmu’ tind să cred că voi, “ăilalţi”, faceţi imensa prostie de a trece de partea “nobilelor idealuri”, cu tot cu carierele intelectuale şi diplomele universitare. (Inclusiv nişte figuri sinistre pe care le cunosc, cu funcţii înalte în corporaţiile capitalizde, care îţi ţin câte un discurs la fel de sinistru despre cât de demnă, cinstită şi morală e stânga şi cum capitaliştii sunt nişte monştri te otrăvesc cu Coca-Cola, junk-food şi medicamente 😀 )
Deşi vedeţi că “nobilii idealişti” (ăia trecuţi pe la “Ştefan Gheorghiu” după ce făcuseră 4 clase şi se calificaseră la locul de muncă) vă dispreţuiesc şi vă scuipă.
Ie ci chestie… Si io care credeam ca de vina pentru toate relele din ziua de azi sunt generatiile care astazi au peste 50 de ani… pentru faptul ca au permis si au suportat toata treaba cu comunismu’…
E ok, fiecare generatie tre sa fie vinovata de ceva. Generatiei mele i se va reprosa lasitatea, faptul ca au taiat-o din tara.
Mmmm… aproape că nu te înțeleg… Noi “ăilalţi” (sau mă rog, ăia printre care mă învârt eu) am avut ca “nobil ideal” dorința de a supraviețui. Diplomele obținute în școlile din regimul comunist (și nu despre Ștefan Gheorgiu vorbesc) nu prea ne-au mai folosit la un moment dat. Dar le prețuim pentru că datorită lor am fost în stare să punem mâna pe carte din nou și să o luăm de la capăt. Asta nu are nicio legătură cu stânga sau cu dreapta. Ceea ce am vrut eu să spun, este că lucrurile nu sunt numai albe sau negre. Și că nu mă consider aparținând unei generații blestemate. Unele lucruri mai depind și de noi.
Exemplu:
Figurile sinistre de care vorbesc aveau 20-25 de ani în 1990. Au terminat şcoala, au dobândit diplomele, au făcut carieră, au bani şi proprietăţi, nu pot spune că sunt acelaşi lucru cu minerul disponibilizat care rabdă de foa… setea de vodcă.
Practic, cariera pe care o au în zilele noastre e la ani lumină peste “repartiţia la ţară, la noroaie” cu care i-ar fi înzestrat generosul regim al Iepocii.
Şi totuşi, ei ne bat la cap de câte ori au ocazia, cu “nobilele idealuri”, “respectul şi demnitatea (co)mu(n)iştilor”, “cinstea şi moralitatea (co)mu(n)iştilor”, “ordinea şi disciplina (co)mu(n)iştilor”, “venirea (co)mu(n)iştilor care au să facă ordine”, “(co)mu(n)iştii nu poluau”, “(co)mu(n)iştii nu furau” etc
Îi adulează pe cei cu 4 clase (ca Savanta de Renume Mondial), care drept răspuns îi scuipă.
Cam aşa, ca victimele Sindromului Stockholm.
Este corect ceea ce spui dacă te referi la un număr de “n” persoane. Dacă extinzi însă aceste aprecieri la o întreagă generație, mutăm discuția într-o altă zonă. Cea a culpabilizării colective. Din respect pentru autoarea articolului (articol pe care îl apreciez) eu o să mă opresc aici. Invitându-te zilele următoare pe blogul meu la o discuție pe marginea acestui subiect.
recunosc că am avut o copilărie frumoasă dar … nici nu aveam alternativă. ne înfrumuseţam viaţă citind, mergând la spectacole de teatru, bătându-ne pe un abonament la cinematecă şi altele pe care cei din generaţia mea le ştim. nu am fost nici mai buni, nici mai deştepţi, repet nici nu aveai ce face altceva. se legau prietenii pentru că nici măcar telefoane nu aveam toţi aşa că … nu e vorba de plâns de mila cuiva, e vorba că tinereţea ne-a fost plină de frustrări iar la maturitate fie a trebuit să o luăm de la capăt, fie trăim cu spaima că odată pierdut locul de muncă nu ne va mai angaja nimeni că suntem prea în vârsta, în ciuda experienţei care ne recomandă, şi altele. când am avut linişte? când ne-am putut bucura fără griji majore? acum ce să spun, sunt şi eu un om destul de optimist dar nu toţi suntem aşa, iar omul de care vă povesteam era un om măcinat de viaţă. societatea unde lucrez s-ar putea să se închidă iar pentru unii, cum era el, strungar, în condiţiile în care toate unităţile de producţie se închid, ce poate să facă? nu-l văd deveninind hair stylist, nici bucătar, nici operator calculator, nici, nici … nici la pensie nu poate ieşi adică nu-i nici cal, nici măgar. unii dintre noi am învăţat, alţii au rămas muncitori, unii ne putem descurca alţii nu, şi e trist aşa cum triste sunt vremurile în care trăim. o naţie întreagă îl căinează pe Becali dar pe omul ăsta de care vă spun, care de aproape 30 de ani lucrează în condiţii grele, lipsit de speranţă, nu-i pasă nimănui.
Nu-i pasă nimănui, dar nici meseriaşului însuşi, asta e stupid.
În anii 1990-2004 erau institute de cercetări care trăgeau să moară cu anii, ţinute în viaţă de perfuzii de la Stat, numai fiindcă alde Rânjilă Minerescu şi Ţapu Constantinescu nu suportau ideea ca nobila clasă a “intelectualilor (co)mu(n)işti” (sângele şi inima regimului) să fie decapitată împrăştiindu-i pe membrii ei în alte meserii. Nu primeau salarii cu lunile, utilajele se degradau, mâncau ciorbă de cartofi şi veneau la serviciu cu costumul tocit în coate.
Niciunul dintre ei nu a participat în tot acest timp la mecanismul pieţei – adică niciun şef de institut nu a acceptat să facă lucrări pentru firme sau public, contra cost. Niciun inginer mecanic de la Stat nu a făcut cercetare pentru firme de tuning auto, niciun electronist dintre cei vechi nu a construit instalaţii “pentru scopuri mai puţin legale” (aici le-a luat-o înainte noua generaţie, cei care studiau la Poli în acel timp 🙂 ), niciun specialist în aerodinamică nu a proiectat kituri de caroserie.
Ţineau cu dinţii de calitatea lor de “intelectuali”. Decât să lucreze “pentru cocalarii ăia cu BMW”, preferau să rabde de foame.
(Nu întâmplător, majoritatea patronilor de firme de tuning ridicate după 2004 de la MBM la Exelixis şi de la Mastertuner la SRZ erau oameni care îşi începuseră cariera în afara României.)
Iar sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nici nu aş putea să te contrazic atâta vreme cât ştiu foarte bine ce înseamnă să trăieşti într-un oraş care a fost construit în jurul unui colos indrustial. Oraş care s-a prăbuşit o dată cu el. Pe pielea mea am simţit cum este să rămâi fără serviciu sau să lucrezi sub calificarea ta. Eu am reuşit să depăşesc situaţia. Poate m-am străduit mai mult sau poate am avut doar noroc. Cu toate că înţeleg şi ştiu, tot trebuie să adaug ceva. Pentru că am un mare of. Ălă cu plânsul de milă fără să faci nimic. Şi o să îţi dau un singur exrmplu. Acum ceva vreme un client m-a rugat să fac un afiş. Unul simplu, pe care scria că se caută muncitori pentru autostradă. Mi-am imaginat că va fi aglomeraţie la angajări (datorită şomajului din zonă). Ştii ce mi-a spus omul? Că nimeni nu se înghesuie. Că ultima dată s-au prezentat şapte, le-a făcut protecţia muncii şi le-a dat echipament, dar a doua zi, la muncă, a venit doar unul. Sunt oameni de care statul ar trebuie să aibă grijă (şi nu are, e adevărat), dar în egală măsură sunt şi unii care nu fac nimic să-şi depăşească condiţia. Ăsta e oful meu.
Raspunsul meu este pentru Liliana, asta dacă ar putea părea altfel.
n-am lucrat la nici un institut, nici din alea mai vechi şi duse, nici din astea mai noi, am lucrat şi lucrez într-o uzină privatizată ce exportă 80% din producţie şi sper să mai lucrez, e greu acum dar sunt nişte oameni care se zbat să supravieţuim (toată stima pentru ei). am să revin dacă scăpăm sau nu.
mie une nu mi-e frică de muncă, orice muncă trebuie respectată, facultatea, studiile superioare îţi îmbogăţesc bagajul de cunoştiinţe de specialitate dar nu te fac să fii om.
când lucrezi la patron trebuie să iasă produsul pe poartă ca să aibă din ce să îţi dea banii, simplu. ca privat trebuie să fii competitiv, să ai oameni buni, muncitori, maiştrii şi conducători (poţi fi un bun conducător şi fără studii speciale, ţine de om)
ca fapt divers înţeleg că şpaga ca să intri măturător de stradă este de la 300 de euro în sus, pentru că or avea ei salariul minim dar, cu sporuri, cu zilele libere lucrate şi plătite conform legislaţiei în vigoare îşi dublează venitul. aşa că … atunci când priviţi un măturător să ştiţi că are mai mulţi bani ca un profesor, un muzeograf sau, nu mai ştiu … alte categorii, a … asistentă, medic stagiar samd …
Din ce am văzut eu până acum, cam toate generaţiile se consideră blestemate sau de sacrificiu. Sun curioasă ce părere or să aibă cei care sunt acum copii.
pentru Sonia, cum îi plătea? cu salariul minim pe economie + ce mai voia el să le dea. cât trebuiau să muncească? minim 10 ore, presupun. protecţia muncii? un moft. dacă le mai dădea şi o masă le lua de 10 ori costul ei real. cunosc situaţia de la muncitorii din construcţii care la sfârşit de lună, majoritatea sunt din provincie, se uită ca orbul în traistă. cum poţi să le ceri unor oameni care dau la baros să trăiască cu 750 de lei pe lună. acum, să nu exagerez, poate acel angajator era un om serios, nu ştiu, poate ă sunt şi unii care nu vor, e tare adevărat dar sunt şi alţii care n-au unde.
Dreptate ai din nou. Munca e grea, salariile sunt mici (și asta în general, nu vis a vis de cazul despre care am scris). Problema e ce facem. Așteptăm să treacă criza, să se schimbe guvernul și stăm acasă muritori de foame? Nu cred că cineva are răspunsul corect, cu atât mai puțin eu. Până la urmă nu e decât alegerea fiecăruia.
Sonia, un coleg de-al meu spunea cândva că fiecare dintre noi putem schimba lucrurile. eu, personal consider primul vinovat statul pentru dările împovărătoare care apasă pe umerii angajaţilor şi angajatorilor. pentru un angajat dările către stat se ridică la 30 sau 33 la sută. să luăm 30%, la 1000 de lei voi da statului 300, cam atât va trebui să plătească şi angajatorul pentru mine, nu cunosc detalii despre partea angajatorilor dar oameni care lucrează în domeniu, adică specialişti sau chiar patroni asta spun. suma creşte proporţional, de-asta se preferă un salariu cât mai mic pe cartea de muncă chiar dacă salariu real va fi cu mult mai mare. de-asta spun că că statul ar trebui să regândească dările, dări care oricum nu se văd în nimic, nici în sănătate, nici în învăţământ, nimic, nimic. mă gândesc că mai puţin dar de la mai mulţi dornici să intre în legalitate va fi mai benefic. al doilea vinovat suntem noi toţi, care nu ştim să ne apărăm sau ştim dar nu avem curaj gândindu-ne că piaţa muncii geme de cereri de locuri de muncă iar oferta este extrem de redusă. ne trezim la pensie că luăm sub un punct şi plângem amar, pentru că suntem obişnuiţi cu alte venituri, dacă mai putem muncim până murim, dacă nu răbdam dar dacă fiecare, de la mic la mare, de la muncitorul din construcţii până la intelectualul cu pretenţii, ne-am apăra drepturile?
Nope. Pentru un angajat, dările aşa cum apar pe fluturaşul de salariu nu sunt de 30%. Sunt de 44%.
nautilus la mine sunt 33% la sută. nu ştiu să-ţi spun mai mult că nu am studii economice. pot să-ţi spun că noaptea trecută m-ai făcut să mă gândesc la acele institute şi să-ţi dau dreptate. noi colaborăm cu un mamut din ăsta pentru că nu avem serviciu de poiectare cu nu ştiu ce autorizaţie şi ghici ce? avem consumuri cu stasuri din 1980, că moşii ăia nu au făcut echivalarea la SREN sau DIN iar pentru asta trebuie facut raport de neconformitate ceea ce înseamnă consumuri de hârtie, de timp etc… şi pentru ce? că-i aceeiaşi Mărie cu altă pălărie. băi nene dacă aş fi avut minte aş fi intrat în sistemul de asigurarea calităţii şi m-aş fi făcut inspector autorizat dar, pe vremea tinereţii mele, se spunea că cei cărora nu le place munca se fac CTC-işti.
Pe de o parte moşii (de-alde Minciunicopschi & Co) nu mai puseseră mâna pe pix de decenii.
Pe de altă parte, specialiştii propriu-zişi nu ar fi făcut în vecii vecilor vreo lucrare mai “freelance”. Nu ar fi dat anunţ în ziar că oferă “servicii de consultanţă”, ca să îşi suplimenteze leafa de 3 parale. Există mii de kituri de caroserie Abt, Oettinger, Spoon, Veilside, care au fost cumpărate cu bani grei, deşi nu au nicio funcţie aerodinamică, doar arată ca în Fast & Furious. Nu a apărut nimeni cu “un kit de caroserie proiectat de INCAS Bucureşti” pe bemveul lui de pe vremea când era Angela Merkel fecioară.
Era o tipă -fotograf amator de felul ei- pe mizerabilul site eco-hipstăresc ThinkOutsideTheBox care se plângea că leafa e de 3 parale şi că toate visele ei s-au dus p–ii de suflet, ceea ce era perfect adevărat. Când i s-a atras atenţia că 4 weekenduri pe lună înseamnă tot atâta posibilităţi de a face poze la nunţi, botezuri etc contra a 50-100 EUR/ocazie, n-a răspuns.
Altul era un student la Conservator care cerşea fiindcă nu îi mai ajungeau banii de chirie şi masă – există zeci de cafenele şi ceainării în Bucureşti care organizează mici spectacole cel puţin o dată pe săptămână, şi care caută artişti talentaţi, care mai ştiu să cânte şi muzică simfonică, jazz şi altele. Parcă îţi stau mai bine 100 EUR în buzunar pentru un spectacol decât câţiva lei pe care îi cerşeşti, nu?..
Cei care făceau parte din “clasa muncitoare”, constructorul, zugravul, electricianul, instalatorul, tapiţerul, mecanicul, lucrează şi acum. Ceilalţi, de care am pomenit, de ce refuză?
“Unii am continuat să muncim în ceea ce ştiam”, dar uite că restul nu vor să îşi facă meseria lor, pe care s-au luptat ani de zile să o înveţe, nici măcar atunci când li se promit bani frumoşi pentru asta. Nu e tâmpenie?..
ba da. nici eu nu pot să înţeleg asta. crede-mă cunosc oameni din ambele categorii, unii care refuză că de, e sub demnitatea lor, ceea ce nu pot să înţeleg – să fii demn şi leşinat de foame, şi alţii care se descurcă. nu mă leg de vârstă, şi tineri şi bătrâni pot fi tâmpiţi. sunt destui tineri care stau acasă pe banii părinţilor că nu-şi găsesc un job conform măreţei lor pregătiri şi alţii, cum e prietenul nepoatei care a terminat aeronave şi lucrează pentru Ford (ce ziceai mai sus). la fel e şi la cei mai în vârstă. eu zic că atunci când nu ai şi nu ai dai şi cu mătura ca să nu-ţi fie foame, munca nu e o ruşine. dar, hai să nu exagerăm, cei care preferă să “cerşească” sunt totuşi mai puţini. zic.
42 % dintre romani sunt analfabeti !!! Normal ca suntem o generatie blestemata, mai multe chiar. Explicatia v-am dat-o eu !!
Gradul de alfabetizare e de 97%! De unde pana unde 42%? Ca nu suntem o tara din Africa!
Mda, poate… Probabil procentul tau e corect, desi ma indoiesc… Dar te incalzeste asta cu ceva ?! 3 % sunt analfabeti, restul sunt prosti, deci tot pe-acolo!
Astia care blamati oamenii ca nu “vor” sa munceasca, am impresia ca sunteti un picut spalati pe creieras de TV sau de unii politicieni, si nu aveti habar care e situatia reala…
Cand esti constient ca vei fi un sclav platit cu 100 de euro, sau probabil nici aia nu-i vei vedea, cu amanari de luni de zile, s.a.m.d…..voi aveti chef sa “munciti” ?!
Eu gandesc mereu in termeni de ‘cum pot sa rezolv situatia?’. OK, nu sunt locuri de munca sau nu-mi convine salariul de 100 de euro. Ce fac?
Aici e problema cu multi oameni (nici macar doar romani). Se opresc in ‘nu’ si gata. Ce solutie ai? Pleci din tara? Cersesti? Deschizi o afacere?
Nu-s nici spalata pe creier si nici nu stau cu gura cascata la politicieni. Eu am ales mereu sa caut solutii, nu doar sa plang ca nu sunt oportunitati. La fel si alti oameni pe care-i cunosc. tatal meu e din generatia asta, despre care scrie Liliana. Si-a busit viitorul la 21 de ani, cand s-a trezit cu un copil in brate (eu). A muncit in fabrica o perioada, apoi a gasit joburi tot mai bune. A fost dat afara de enspe ori (s-au inchis fabricile/firmele la care a lucrat) – chiar cred ca are un ghinion proverbial.
Nu stiu sa fi stat fara job mai mult de 4-5 zile. A cautat mereu si a gasi de lucru IMEDIAT. A fost respectat si apreciat la toate locurile de munca, la ultimul job pierdut patronul s-a zbatut personal sa-i gaseasca ceva, pentru ca este un angajat bun.
plansul de mila si acuzele nu ajuta la nimic. Oricat de plina de rahat este viata, exista solutii, daca le doresti. Asa cum au comentat si altii, pleci din tara, pleci din oras, cauti ceva, faci munca ‘part time’. Pe langa aia care se plang ca au o viata de rahat, sunt multi supravietuitori care au gasit solutii.
Eu m-am inconjurat mereu de oameni care au o atitudine ‘proactiva’ si nu se lansa infranti. Mi-au influentat enorm stilul de viata si atitudinea. Si am avut noroc de exemple, ca tatal meu, ca orice este posibil, daca iti pui mintea la contributie si chiar vrei ceva.
Si ce te faci cu astia care nu-s asa de norocosi ca tine, care se zbat de ani de zile si nu au nicio sansa sa relizeze ceva in Romania, fiindca nu au nici “noroc”, nici pile ?
Alin, eu nu sunt norocoasa. Muncesc de la 20 de ani (de fapt inca din liceu, ca dadeam meditatii), muncesc de sarbatori, in concedii etc. Absolut orice am realizat este pe munca si efort. Nu am primit nimic de-a gata, decat educatia de a face tot ce pot eu pentru o viata mai buna.
Daca Romania nu este buna, lumea ii asteapta pe cei ‘nenorocosi’, desi chiar si in Romania sunt multi care traiesc foarte OK fara sa fure si sa astepte mila de la altii.
O atitudine defetista nu ajuta niciodata, odata ce spui ‘nu pot’ ti-ai ars orice sanse de reusita. Ceea ce trebuie sa cauti sunt solutii, nu scuze, ca din alea gasim cu totii 🙂
Da, asta daca te nasti intr-o familie normala, cu bani… Dar cand te nasti pe 0, te asigur ca nu ai nicio sansa…
Alin, există familii normale chiar dacă nu au bani. Eu m-am născut într-una de felul ăsta. Nu mi-au oferit multe din punct de vedere material, dar m-au învăţat că dacă învăţ carte am toate şansele să realizez mai multe decât ei. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă porneşti de la ideea că nu ai nicio şansă, cu siguranţă că nu vei realiza vreodată ceva.
Sonia, sa presupunem prin absurd ca ai 0 RON in buzunar. Ce ai putea realiza cu 0 ?! E simplu sa bati din gur, dar cand n-ai bani nici sa treci strada, cum sa realizezi ?! Spuneti-mi, daca voi credeti ca poti misca vreun pas in lume fara bani
Alin, nu trebuie să fac un efort de imaginaţie ca să aflu cum este cu ZERO lei în buzunar. Am trăit din păcate experienţa asta. Nici nu vreau să mă dau exemplu, există exemple mult mai bune de oameni care au reuşit în viaţă. Văd că este greu, mă doare că tinerii au puţine şanse şi că societatea le oferă mai puţin decât ar trebui. Şi nu mă războiesc cu voi, dacă cuiva i s-a părut că fac asta. Vreau să vă spun doar că plânsul de milă şi statul pe marginea drumului aruncând pietre către cine se nimereşte nu aduce nimic bun. În niciun caz nu rezolvă probleme. Nu-mi plac teoriile (fără acoperire de multe ori) din manualele de Dezvoltare personală. Dar trebuie să admit un lucru. Dacă gândeşti pozitiv ai mult mai multe şanse.
@alin: până una-alta văd că scrii aici, deci ai cel puţin un calculator sau un loc de muncă unde ai calculator.
Am si masina, nu asta-i problema… Dar momentan n-am un job. Daramite sa ma gandesc la o cariera… Asa ca, sincer, sunt cam debusolat. Nu stiu incotro s-o iau. In Romania n-ai ce munci, trebuie sa ai 20 de ani de experienta sa fii bagat in seama. Si atunci pe salariul minim. Si atunci care-i rezolvarea ?!
Păi e o mică diferenţă între “zero lei în buzunar, că sunt aurolac pe străzi” şi, pe de altă parte, “am calculator, am maşină, ştiu o meserie, doar că momentan nu găsesc job”.
In Romania, nu e nicio diferenta ! Ma simt exact ca un boschetar care nu are niciun viitor ! Pentru ca pentru tineri nu sunt sanse, tin doar batrani si cadavre in functii, tot felul de orbi si tampiti care fac TREABA PROASTA, de aia suntem unde suntem !
M-am saturat sa vad tot felul de analfabeti cum fac miliarde de euro din banii statului, iar mie imi e refuzata sansa de a TRAI, pur si simplu ! Baga-mi-as pula in cine i-a votat
https://www.emaramures.ro/stiri/82535/NU-SUNT-MULTUMITI-Mircea-Ursache-fostul-sef-al-PSD-Maramures-va-avea-un-salariu-lunar-de-12-000-de-euro-
UITE UNDE SUNT BANII NOSTRI !!! Nu sunt “conditii economice” sa marim salariul minim la 500 Euro, asa-i ca nu-s ?! Ihi, mda…
ce să zic?! un muzeograf din ţară are 800 de lei lunar şi poate şi nişte cărţi de specialitate publicate. mai e ceva de zis? dar tot noi suntem de vină. atât timp cât admirăm un personal ca Becali, că tot e pe val zilele astea, şi-l alegem în parlament, şi pe câţi alţii ca el … cam ne merităm soarta. ce pretenţii poţi avea de la unul ca personajul aflat pe val? ciocoii vechi şi noi şi conu Caragiale ne definesc încă odată.
@alin: cred că n-ai idee ce implicații economice are aia cu salariul minim. Dacă vrei mai mult negociază cu angajatorul și gata, nu trebuie să vină statul să impună asta. Ce crezi că patronii or să sară în sus de bucurie și or să crească salariile tuturor? N-or să mai angajeze, eventual or să și dea afară că nu-și mai permit și uite așa pierde toată lumea.
“Statisticile arată că nu mai puţin de 40% dintre români citesc prost sau nu ştiu să citească.”
Am scris si eu despre asta cândva, aici:
https://prinpreajma.wordpress.com/2013/03/12/despre-decretei-sau-the-seventies-part-two/
Am incercat sa inchei optimist, sper ca mi-a ieșit.
Nu fac parte din generatia decreteilor, am venit pe lume ceva mai tarziu. Imi amintesc de frigul care era in casa, de lumina car se oprea si lampa cu gaz la care imi faceam lectiile ca si cum Edison nu ar fi existat. Dar nu mi le amintesc cu durere. Imi amintesc insa ca tata, desi nu s-a omorat cu scoala si a terminat o facultate printre ultimii, avea o cultura generala impresionanta, inclusiv una literara care ma umilea pe mine, absolventa de Litere. Imi amintesc cum ma uitam la profesori cu respect si admiratie, imi amintesc ca nu aveam nevoie de meditatii ca sa intru la un liceu bun. Imi amintesc ca nu ma comparam la imbracaminte cu cei de seama mea si ca nu aveam nevoie de bani de buzunar decat din cand in cand, pentru bomboane. Imi amitesc sotronul si “Tara, tara vrem ostasi”. Imi amintesc atatea lucruri frumoase si imi pare rau ca nu le vad la copiii de astazi. Nu fac pe moralista, nu regret ca s-au dus vremurile acelea. Multi spun ca erau rele. Nu am apucat sa cresc cat sa constientizez cu adevarat si ce am constientizat am uitat. Regret ca vremurile acelea, cand s-au dus, au luat cu ele si lucruri bune.
În mod curios, am mai auzit asta de la mulţi reprezentanţi ai Iepocii dă Haur. Ceea ce e şi mai curios e faptul că marea majoritate (poate chiar 9 din 10 care spuneau asta) erau de sex feminin 🙂
Există un fenomen foarte răspândit în rândul generaţiei care a ieşit de sub sceptrul lui Tovarăşu’ şi a crescut în nesiguranţa din anii ’90 şi e tocmai acel fenomen care pune piedici discuţiei între această generaţie şi generaţia “care mai găsea şi lucruri bune pe vremuri”.
E vorba de mania obiectivelor mici şi precise (microb capitalist importat de comunişti). Cel care a ajuns la maturitate abia după ce trecut prin haosul din anii ’90 tinde să creadă că “îndeplinirea obiectivului” e ceva magic.
Pentru el (în multe cazuri e un “el”, aşa cum cealaltă categorie, de care am pomenit mai sus, era o “ea” 🙂 ) idei ca “a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, dar are cultură”, “e un profesor prost care n-a mai pus mâna pe carte de 20 de ani, dar e respectat”, sau, cum spunea o tipă de pe SmartWoman, “n-a terminat şcoala, n-a muncit nimic, trăieşte din ce îi dă soră-sa, dar e o intelectuală fină” sunt absurde. Fiecare calificare trebuie probată prin ceva, prin carieră, funcţii, cărţi publicate, note la examene, bani, construcţii, apariţii în ziar, premii, diplome etc
O consecinţă logică şi deosebit de caraghioasă e faptul că maniacul obiectivelor mici şi precise nu suportă sub niciun motiv să fie pus în inferioritate de cineva care are mai puţine “obiective îndeplinite” sau “calificări”. Adică să ai nota 10 şi să râdă de tine unul care a picat la examen, să ai casă şi să îţi spună că e urâtă şi kitsch unul care stă cu chirie, sau să fii şef şi să te bârfească femeia de serviciu e mai dureros decât o lovitură directă, fizică.
nautilus, ţi-am citit articolul de pe blogul tău şi am râs cu poftă. ce zici de un tip care se angajează undeva, ca … hai să zicem om bun la toate, după doi ani vine cu diploma de bac deşi există îndoieli că avea 8 clase, dar, să zicem că le avea alea 8, adică făcuse liceul doi într-unul, iar acum zice că, dacă se enervează face şi facultatea. ei… şi dacă face ceva ASE şi-apoi vine şi cu o diplomă MBA ce zici? ce se întâmplă?
Tipului în cauză i se întâmplă exact ceea ce trebuia articolul să demonstreze că se întâmplă.
Adică un cuvânt care începe cu “M”, se termină cu “E” şi are 4 litere.
PS Dacă tipul în cauză se oftică şi mai tare după ce a văzut că are MBA şi tot nu îi foloseşte la nimic, se mai înscrie şi în Lions sau în Rotary 😀
Marturisesc smerit ca nu reusesc sa imi dau seama daca ma aprobi sau ma combati. Asa ca tac chitic, pe principiu ca e mai bine sa taci si sa pari prost decat sa vorbesti si sa inlaturi orice dubiu. 🙂
Ma duc sa caut si eu articolul ala de care vorbea Liliana la tine pe blog, Nautilus.
nautilus, m-ai făcut să râd într-o zi cenuşie, doar că partea amuzantă este că tipul e bine văzut şi daca vine cu diploma chiar are şanse să facă ceva cu ea nu doar să şteargă la … cum ar fi firesc pentru unul ca el care citeşte mai prost decât fii-mea când a început clasa I. vezi, până la urmă problema societăţii noastre sunt aceşti indivizi nepregătiţi şi moşi rămaşi ca autorităţi imbatabile cocoţaţi în vârfuri.
Sonia…cam greu cu optimismul asta, cand pana la 25 ai trait niste drame cum nu au vazut majoritatea nici macar in filmele alea de groaza…foarte greu… De parca situatia tarii nu era destul de grea si asa, tu o simti la patrat, inmultita cu chestiuni personale grave… Si atunci despre ce optimism vorbim ?!
Eu sunt nascut mai tarziu, am prins foarte putin din perioada de dinainte de 89, imi aduc aminte vag de frigul din casa si de toate inventiile folosite pentru incalzirea casei, de apa incalzita la aragaz in niste cazane imense de aluminiu,de rafturile din alimentare pline doar cu borcane de mazare.
Ceea ce imi amintesc mai bine este perioada de dupa revolutie de pana in 96-97, de cat de mult s-a chinuit tatal meu ca sa aduca ceva pe masa, era perioada nasoala cu inflatia masiva , cand cu banii de o dacie din 89, in 90 cumparai un pegas. S-au inchis fabrici si o perioada a trebuit sa faca tot felul de job-uri, de la reparat televizoare la a incerca a pune pe picioare o mica afacere de confectii metalice. A fost o periaoda ft grea cand tatal meu a muncit foarte mult si a reusit sa isi tina 2 copii in facultate dar nu s-a ales cu nimic, a fost doar munca de supravietuire ,nu ne-am imbogatit, ,nu ne-am cumparat bmw-uri, vile cu piscina etc. De asta au fost generatia blestemata, generatia pentru care a contat mai mult ce relatii ai, cat de smecher si lipsit de scrupule esti, nu cat de muncitor, priceput si harnic esti. Si sunt multi oameni in aceasta situatie, care stiu sa faca lucruri, sunt seriosi si sunt dispusi sa munceasca dar munca lor nu le este apreciata la adevarata valoare. Exista o discrepanta foarte in Romania intre cat muncesti si cat esti platit. Degeaba ziceti ca daca nu esti multumit cu ce ai ar trebui sa iti cauti altceva, corect ar fi ca daca esti ft bun in ce faci (fie asta si a fi mecanic, strungar, electrician) sa fii suficient de bine platit incat sa iti permiti un trai mediu, decent nu o supravietuire de la o luna la alta. Asta e diferenta dintre viata de la noi pentru un om de 45-50 de ani si unul din Germania si din cauza asta ei sunt generatia blestemata.
“generatia pentru care a contat mai mult ce relatii ai, cat de smecher si lipsit de scrupule esti, nu cat de muncitor, priceput si harnic esti.”
Generatia din citat, generatia blestemata suntem noi, astia de 25 de ani, care daca nu avem pile si relatii, nu avem ce lucra. Simplu ca buna ziua !!
asta am şi vrut să spun, că am avut parte doar de muncă şi puţine satisfacţii. imi doresc să vină ziua în care să nu mă mai gândesc cu groază la ziua de mâine, când lucrurile simple, nu excursii exotice sau viloaie sau maşini, ci cele simple, simple, de supravieţuire decentă să nu mai fie o problemă.
dacă nu s-a înţeles postul de mai sus era pentru Ciprian.
Alin, ai şi tu dreptate, aşa este, dar eşti tânăr şi îţi spun ca fiicei mele, poţi face un master, dacă n-ai făcut, poţi obţine o bursă în străinătate, poţi pleca pur şi simplu ca să-ţi faci un viitor mai bun. noi n-am avut şansa asta, noi ne-am legănat cu ideea că va fi mai bine, am sperat şi-apoi a fost prea târziu, aveam familii, copii alte răspunderi, chiar şi aşa, unii dintre noi au avut curaj şi-au plecat, nici unul n-a dus-o uşor,dar au avut asigurat un minim de decenţă, nu ca aici, şi le-au oferit copiilor altceva. presupun că n-ai familie, sau, dacă ai sunteţi la început de drum, porniţi spre alte zări, te asigur că se poate. dacă voi nu mă vreţi nici eu nu insist, nu?
Jur ca nu-stiu ce sa fac, de cativa ani, mai precis din 2008, parca simt ca mor in interior, e din ce in ce mai greu…. Ce viata e asta, cand de la 20 de ani nu iti vin in fatza decat griji si necazuri, si vezi pe altii care la varsta ta sparg banii intr-o noapte in cluburi. Iar tu ai nevoi diverse, plecand de la sanatate pana la educatie, si nu ai ce ti-ar trebui…
Nu-stiu, nu ma am niciun chef de viata…
Alin, imi pare rău că răspund cu întârziere dar nu te înţeleg, eşti tânăr şi nu poţi să-ţi petreci viaţa cu astfel de gânduri, mereu vor fi în jurul tău oameni mai bine situaţi, mai fericiţi, mai împliniţi şi? îţi dau un citat din Solejenitin ca să meditezi:“Vreti sa va spun eu care este esentialul in viata, care sunt secretele ei? Sa nu alergati dupa ceea ce este iluzoriu, dupa avere, dupa titluri; acestea se obtin cu zeci de ani de nervi si se confisca intr-o noapte. Sa traiti avind o superioritate egala asupra vietii; sa nu va speriati de nenorocire si sa nu tanjiti dupa fericire, caci, amarul nu tine un veac, si dulcele nu-l bei pana la fund. Sa fiti multumiti ca nu inghetati de frig, si setea si foamea nu va sfasie maruntaiele cu ghearele lor. Daca nu aveti sira spinarii rupta, daca merg amindoua picioarele, daca amindoua bratele se indoaie, amindoi ochii vad si aud amindoua urechile – pe cine vreti sa mai invidiati? De ce? Caci a invidia pe altul inseamna sa-ti faci mult rau tie. Frecati-va ochii, spalati-va inima si, mai presus de orice sa-i pretuiti pe cei care va iubesc si care va simpatizeaza. Nu-i ofensati, nu le spuneti vorbe urate, nu va despartiti certati; caci, nu stiti, poate ca aceasta este ultima voastra fapta inainte de arestare, si asa veti ramane in memoria lor!…”
Liliana, excelent citatul.
Pe la 20 de ani si eu stateam sa rumeg invidii, ca altii fac si dreg. Si eram nefericita in unele ocazii, desi aveam un job relaxat, eram sanatoasa si fara probleme majore in viata.
De la vreo 30 de ani mi-au mai intrat mintile in cap si am invatat sa ma bucur de faptul ca sunt sanatoasa, ca am ce sa muncesc, desi nu sunt nici frumoasa, nici bogata. Culmea este ca sunt fericita si am incetat sa ma mai compar cu altii si mai ales sa invidiez. Daca doresc ceva, lupt pentru acel ceva, daca nu, ma bucur ca am un creier functional si ca trupul asta inca nu isi bate joc de mine. Si ca am oameni de calitate in jurul meu, care imi fac existenta mai frumoasa.
Chestiile astea insa cred ca vin cu varsta. Acum nu-mi pasa ca nu am ultimul gadget, nu-mi pasa ca x nu ma apreciaza sau ca y merge la Monte Carlo si eu nu.
nepoata mea imi spunea zilele trecute că nu-i nimic ruşinos în a nu avea haine de firmă, dar e de-a dreptul penibil să nu ştii să scrii corect, să nu te poţi exprima cursiv şi altele. se referea la nişte adolescenţi care cică voiau să facă teatru, adică să devină actori, dar erau lipsiţi de orice sensibilitate.
Eu nu vorbesc de avere, eu vorbesc de SUPRAVIETUIRE, de o viata NORMALA !!! Dar in Romania nimic nu e normal, fiindca aici daca nu ai pile si relatii, NU EXISTI !!!
Alin, am vrut să stau pe margine. Să nu mă mai implic în această discuţie. Dar… Pot să te înţeleg până la un punct. După care m-ai pierdut…
Nu înţeleg de ce foloseşti uneori un limbaj licenţios.
Nu înţeleg de ce pentru toate subiectele care se discută tu găseşti numai argumente împotrivă.
Nu înţeleg de ce nu cauţi în jurul tău tineri care au reuşit. Şi nu vorbesc despre cei care sparg banii părinţilor prin cluburi. Dacă eu îi văd (şi nu numai eu) înseamnă că ei există şi că ţi-ar putea fi un exemplu bun.
Atitudinea ta te descalifică din start. De ce nu ne povesteşti despre ceea ce ştii să faci şi despre lucrurile care îţi plac? Ar putea fi un bun început. Şi poate gândind pozitiv, viaţa ta se va schimba. Eu, sincer, m-aş bucura.
Alin, la urmatorul cuvant licentios ti se blocheaza comentariile. Am inteles ca ai frustrarile tale, dar aici nu este maidan
Se vede ca nu m-ati inteles… Nu sunt invidios pe bogati, ci ii dispretuiesc ! E alta chestie… Fiindca toti sunt niste nemernici fara coloana vertebrala, toti isi bat joc de cei care au mai putin decat ei, stiu, am simtit-o pe pielea mea, iar de obicei, BOGATAIA este INVERS PROPORTIONALA cu INTELIGENTA, eu asa vad lucrurile in Romania. Cu cat sunt mai bogati, cu atat sunt mai prosti si mai dobitoci !
Problema e ca in Romania nu mai exista nicio valoare, poti sa fii tu inteligentul lui Einstein, nimanui nu ii pasa, singura “valoare” in tara asta de distrusi este BANUL, el este dumnezeul tuturor !!! Iar cel care nu a avut “norocul” sa se nasca bogat, este scuipat in fata si dispretuit de catre potentatii vremii, care normal ca nu au facut banii prin lucruri legale !!!
Asta ma doare pe mine, ca traiesc intr-o tara in care daca nu esti bogat, esti dispretuit, esti aruncat la marginea societatii, legea nu tine cu tine, esti batjocorit de catre toti, incepand de la oameni simpli pana la conducatori. Tara asta nu are niciun viitor, e retardat cine crede altceva ! In tara asta nu contezi, suntem doar niste sclavi cu totii
Uite cateva idei intr-o postare browniana.
1.Nu intotdeauna cei ce cred altceva sunt retardati…
2.Viitorul e ceva fluid si depinde mult de actiunile din prezent.
3.Timpul si energia cheltuite in dispretuirea,sau chiar analizarea prea atenta a situatiei altor indivizi(cu care nu ai o relatie apropiata de prietenie,colaborare,etc) ar fi mai bine folosite in actiuni spre binele propriu(sau al celor apropiati).
4.Deplangerea unei situatii nefavorabile e inutila.Ai observat-o,nu o poti schimba,iti schimbi pozitia in raport cu ea.Nu e necesar sa schimbi lumea,doar (sa incerci)pe tine.
5. Despre noi cei ce suntem-in opinia ta-sclavi si despre cei te scuipa in fata.Sa stii ca merge o schema logica super simpla(si populara):You don’t like me?Fuck off!Problem solved :).Viata e prea scurta ca sa o irosesti cu cine nu merita.
Uite aici o chestie utila
https://quittingadderall.com/running-with-bruce-lee-quote/
Concluzia e clara:tragi cat poti sa-ti depasesti conditia care te nemultumeste(cazurile speciale de handicap fizic sever sunt altceva,dar am inteles ca tu detii si o masina,ceea ce in RO nu e inca situatia oricui).Daca nu esti dispus sa tragi,accepti si mori(fizic sau spiritual, asta e alta discutie).Nu esti paraplegic,in Romania nu e razboi sau ciuma,etc.
PS-un sfat practic-ia un rucsac in spate si da o tura de 2 zile pe un munte cat mai inalt si abrupt(in limite de siguranta personala,evident).Nu e scump si e un leac antidepresiv garantat. 😉
“ca traiesc intr-o tara in care daca nu esti bogat, esti dispretuit, esti aruncat la marginea societatii, legea nu tine cu tine, esti batjocorit de catre toti, incepand de la oameni simpli “
Se pare că trăim în ţări diferite.
Fiindcă pe unde am umblat în ultimele 3 decenii oamenii legii (poliţistul, procurorul, judecătorul, inspectorul de la Primărie) ţineau în mod ostentativ, pupincurist, cu ţiganii, golanii, aurolacii, moşii alcoolici de la uşa blocului, pe motiv că “sunt amărâţi”. Ăsta e un argument legal foarte interesant: dacă eşti amărât, ai dreptul să furi, să spargi, să strici, să distrugi şi să dai în cap oamenilor pe stradă şi nu păţeşti nimic.
Aşa încât băetzaşii de la CriticAtac s-au gândit că un astfel de fenomen trebuie exploatat în beneficiul lor, adică să nu mai cheltuim atâta cu ANAF, Garda Financiară şi justiţia. Nu plăteşti impozite? Trimitem nişte săraci să îţi taie capul.
SONIA, jumatate din romani sunt analfabeti. Desigur, sunt si prosti, ca astea merg mana in mana. 23 de ani in care au dovedit mentalitate de sclavi si au votat ca oile, aratand ca sunt niste roboti care nu gandesc, m-au convins, si acum stiu intre ce fel de oameni traiesc. Cineva trebuie sa realizeze asta, nu visez la basme ca femeile fiindca stiu la perfectie cum sunt romanii si tot ce misca in tara asta.
Si ce conteaza la ce ma pricep, ce pregatire am, sau ce imi place sa fac ?! Uita-te mai sus, tocmai am explicat ca NIMANUI NU-I PASA. Gandirea pozitiva nu ma ajuta la nimic, cand pe 1 loc de munca se bat 10.000 de oameni !!! Intelegi ideea ?!
Ma enerveaza la culme acest paradox, si nu ma pot calma : desi este clar ca si la stat, si la privat, lucreaza in majoritate niste analfabeti si niste retardati, ca doar e clar de ce nu merge economia, tie iti cer 20 de ani de pregatire si vreo 3 doctorat, daca se poate, pentru a face ceva banal !!! Mie se pare o bataie de joc la adresa tuturor de varsta mea, si stiu ca asa si este ! DINOZAURII CARE LUCREAZA INEFICIENT TOTAL, NU VOR SA PLECE DE LA “OS”, VOR SA-L ROADA PANA LA CAPAT, nici vorba sa lase si tinerii sa traiasca, tocmai cand au mai mare nevoie, cand ar vrea si ei sa isi construiasca o viata !!! Nuuuu…..ca Romania nu are nevoie de inteligenta, asta o stiam, are nevoie de SCLAVI !!! De asta nu vor…
Alin, lumea ti-e deschisa (Europa chiar si mai). Ai drept de lucru in multe tari, ia-ti masina si pleaca in lume. Nu vei muri de foame, asta e clar. Am destule exemple de oameni care-s acum in diaspora si traiesc decent pe munca lor 😉
Alin, ce am avut de spus, am spus. Deşi poate era mai bine să tac, că după cum îi caracterizezi pe cei din jurul tău am toate şansele să ajung la stâlpul infamiei. Se pare că toată lumea complotează împotriva ta. Toţi suntem proşti (sau mă rog, jumătate dintre noi, lucru care ar trebui să îţi crească ţie şansele, aş zice eu) şi dinozauri. Iar eu mai sunt şi femeie (fiinţă inferioară din start, după părerea ta). E viaţa ta, fă ce vrei cu ea. Oricum tu ştii mai bine decât toată lumea răspunsul la foarte multe întrebări.
Nu stiu totul, dar stiu lucruri esentiale, lucruri care m-au facut sa realizez ca in Romania suntem doar sclavi, si chiar ii consider prosti pe cei care nu au inteles asta, fiindca au dovedit-o clar, cand au votat pentru o galeata si un pix !!! 23 de ani de batjocura din partea celor pe care i-au votat ei, cred ca e suficient pentru orice om cu mintile intregi sa inteleaga ca traieste intr-o tara de retardati mintal si de fricosi care se lasa fraieriti de niste hoti !!! Da, romanii sunt prosti gramada !!!