Dubrovnik: vedere de la Fortăreața Imperială de pe deal

Dacă ați fost deja prin Dubrovnik (sau ați văzut niște poze mai bune), sigur vă amintiți că undeva pe deal este „ceva”. Cu un aparat bun (a se citi un „zoom-lens” decent), probabil v-ați prins că nu-i doar o colecție de antene, plus o cruce, dacă nu, sigur v-a atras atenția.

Pentru că anul acesta ne-am propus să nu ardem gazul doar pe Stradun și pe ziduri (prostia pe care am făcut-o deja de 3 ori acolo), era clar că trebuie să luăm dealul cu asalt, fie ce-o fi. Ideea nu era greu de pus în aplicare, mai ales pentru că, de când nu am mai fost noi acolo (2009), s-a pus la punct telecabina ce te duce de la zidurile cetății din Dubrovnik (OK, trebuie să mergi vreo 50 de metri pană la stație)pănă … hopa-sus pe deal.

Pentru că vederile de pe ziduri sunt senzaționale, aveam așa o vagă bănuială că de pe deal vor fi chiar mai interesante, așa că ne-am propus să nu revenim în România, până nu facem o preumblare acolo. Am studiat oferta de transport local (adică telecabina), care ni s-a părut cam scumpă – bun, pentru că aveam mașina la dispoziție și trăiam cu impresia că trebuie să fie și un drum spre zona aia, că doar nu s-au construit diverse acolo de îngerași care au levitat spre destinație.

Am economisit deci 90 de kune de cap și, cu vreo 2 zile înainte de a reveni în țară, ne-am urcat în dojomobil să facem niște shopping la Lidl. Care Lidl e aproape de orașul cu pricina, deci o ocazie nemaipomenită să vedem cum stăm cu drumul respectiv. L-am observat eu de câteva zile, așa că ne-am aventurat. Drum îngust de o bandă și un pic, din fericire necirculat. Alea 2 mașini cu care ne-am intersectat au fost conduse de oameni civilizați, deci nicio problemă.

Imediat ce am ajuns ceva mai sus, am avut o senzație de genul „we just died and got to Heaven”. Plin de flori, aer curat, un vânticel numai bun și liniște, de-ți auzeai sângele curgând prin vene.

Normal că mi-am pozat adorata cu 4 roți, asta după ce am comentat despre norocul în care a călcat destul de des nenea ăla de și-a făcut casă pe deal. Sigur stă bine cu nervii. Peisaje magnifice și multă liniște …

Cetatea Dubrovnik-ului și valurile turbate ce se spărgeau de ziduri. Au fost niște zile cu ploi și furtună, marea era absolut nebună.

„Magistrala” pe care venisem. Intra o mașină mică (motiv să mă felicit că nu am avut bani de Hummer) și eventual încă una, dar tot din asta subțirică.

Am mai urcat puțin cu mașina pe deal, după care am pus la lucru obiectivul mare.

O privire în sus ne-a confirmat că nu am luat drumul greșit (de parcă ai putea). Acolo trebuia să ajungem. Dar nu era nicio grabă.

Pe unde eram noi, peisajul arăta bine de tot. În fundal vârfurile muntoase din Muntenegru, în rest … piatră, iarbă și flori.

Cu grijă, să nu ne frângem gâturile, ne-am apropiat tot mai mult de marginea hăului ce ne-ar fi dus de-a dura până la drumul turistic și în mare. Nu am făcut cascadorii, dar a meritat riscul.

Dealul este dominat de o fortăreață construită pentru Napoleon, în 1806-18012, apoi extinsă de austrieci. Există acolo un muzeu având ca subiect războiul ce a măcinat câțiva ani țara (și i-a ajutat pe croați să-și câștige independența), dar am preferat să nu plătim intrarea (cred că era ceva de genul 60 de kune, mi-e să nu zic prostii). Oricum, intenția noastră era să pozăm cetatea de la „cucurigu” și, clar, am avut ce poza.

Se poate merge pe lângă cetate, dar cu atenție și pe riscul fiecăruia (după cum stă scris pe niște plăcuțe). Zona e plină de vegetație și  un pas greșit …

Așa temerari cum ne știți și cu antrenamentul alpin proaspăt făcut în Albania, unde n-am cățărat pe zidurile Cetății Rozafa, am luat-o ușor la pas prin vegetație, dorindu-ne să fi avut o macetă la noi. Din fericire au fost doar câțiva metri (acum e drept că pe partea opusă era o cărare mai lină, dar, am stabilit deja – temerari, nu oricum).

În dreapta se văd unele dintre multe insule de pe litoralul croat. Pe mine cel puțin m-au lăsat mereu mască.

În cetate este deja forfotă. Am mai spionat puțin, apoi am trecut din nou pe obiectivul de kit.

Cetatea se vede în întregime de pe deal și, dacă dorești să te plimbi, poți ajunge jos pe cărare. Ai ceva de mers insă. Pentru că aveam mașina aici (și nici genunchiul meu nu era chiar plin de avânt), am decis să facem câțiva pași și să rămânem tot sus.

Doi turiști și o vedere spre Nord, cu multele insule și o super-navă ce se apropie de port.

Din nou cetatea de sus și niște turiști mai harnici decât noi, hotărâți să se plimbe pe cărări cât se poate de mult.

Punctul terminus pentru plimbarea noastră în jos, și începutul urcușului spre fortăreață.

Teren arid, ruine și multe pietre. Am reușit să mă înfig într-o piatră mai mare, noroc că eram cu blugii. Oricum am arătat de parcă aș fi încercat să-mi smulg tendonul lui Ahile cu juma’ de picior.

Sătui de umblat pe coclauri, am portnit înapoi spre parcare, cu intenția de a studia puțin și locul în care se află stația de tele-cabină. Așa cum am bănuit, locul este frumos amenajat, ai restaurant, amfiteatru, dacă dorești să te relaxezi. Pentru noi doi plimbarea pe cărări și pe ruine a fost însă mai interesantă, așa că nu am prea insistat cu pozele.

Un monumet în memoria unui copil de 19 ani, răpus în timpul războiului. Spun copil, pentru că la vârsta aceea nu era altceva. Mircea era plăcut surprins de cât de îngrijit e monumentul, pe mine m-a întristat chiar existența lui. Oricum era mort, nu mai contează nimic.

Amfiteatrul și câțiva turiști obosiți probabil de cele 4 minute petrecute în tele-cabină.

Crucea (vizibilă de jos) și cetatea Dubrovnik-ului, unul dintre cele mai dragi locuri din lume pentru noi doi.