Mă anunţă ‘soarele’ acum câteva minute că a murit Donna Summer. Pe considerentul că am cititori destupaţi, nu insist asupra ei, cine este şi ce a făcut pentru noi, probabil i-aţi prins piesele, dacă nu, daţi fuga pe ‘iutiub’ şi ascultaţi ceva.
Partea cea mai tristă este că, de fiecare dată când se duce câte un artist din ăsta care a făcut istorie până la urmă, tot mă gândesc cu maximă tristeţe la cum va suna muzica în viitor. Nu cred că e niciun secret că muzica în general s-a tâmpit, iar ascultătorii nu se deşteaptă nici ei prea mult. Generaţiile noi au zero cultură muzicală (excepţie câţiva educaţi cum trebuie de părinţi sau atraşi de altceva decât de silicoane), ăştia mai vechi nici ei nu fac mereu gaură-n cer cu atâta cultură muzicală, deşi în general au fost expuşi chiar şi forţat unor muzicieni ceva mai de doamne-ajută.
Am ajuns să dăm pe spate de încântare când auzim un artist care are ceva chemare, să considerăm un lux când un muzician nu doar cântă ca proasta după o partitură (asta dacă ştie să solfegieze) ci mai şi compune ceva, admirăm un solo de chitară de 30 de secunde de parcă ar fi Mozart, când în trecut chestiile astea erau la ordinea zilei. Tot felul de ‘puştani’ trozneau muzică serioasă, puneau de câte un solo de triplau timpul unei piese, deschideau noi orizonturi muzicale şi puneau bazele unor noi genuri.
Acum avem tra-la-la, scandaluri, poze cât mai deocheate, tot felul de nechemaţi care-s cică mari artişti, plus compozitori care ştiu să compună ca şi câinele meu. Noroc că mai poţi lua una de aici, una de acolo şi gata, ai pus de un hit. Asta până nu se trezeşte careva să te dea în judecată. Sau, o altă variantă mai comodă, luăm un hit de acum 30 de ani, punem un ‘beat’ cretin şi am troznit creaţie.
Trist de tot.
Ţineţi cu dinţii de colecţiile voastre de muzică şi nu lăsaţi nimic să se piardă. Peste vreo 20 de ani probabil ne vor fi extrem de utile 😀
