Pe când stăteam să-mi aştept rândul pe masă la operaţia de miercuri, ‘anestezista’ mă tot încuraja că e totul în ordine, să nu-mi fie frică. Păi nu mi-era. Bun, aveam un sfert de morcov bine înfipt într-o zonă niciodată bronzată, dar asta nu înseamna să fac circotecă, nici să ard meciul celor care se ocupau de operaţia mea. Asta zic io.
Se pare că pentru alţii situaţia stă altfel.
Îmi povestea aceeaşi simpatică ‘doctoriţă’ că au avut o pacientă de vreo 40 de ani, ce se opera la un ochi. Operaţie (mai) uşoară, nu cred că pe anestezie generală. Chiar nu reţin. Oricum, e vorba de juma’ de oră de stat pe masă, bine ‘amorţit’, că poate chirurgul să-ţi taie şi fălcile pe jumătate, că oricum nu simţi. Doamna în cauză nu gândea însă aşa. A ţinut-o în tremurici şi plânsete de abia au putut-o duce în sală şi cu multă bătaie de cap au reuşit să o şi anestezieze.
Pe tema asta a întârziat chirurgul (care nu are doar un pacient pe masă într-o zi), a frecat la cap încă doi oameni, plus că nu şi-a făcut situaţia mai uşoară. Vreau să cred că, dacă ai o atitudine relaxată, îi şi chestie de karma şi că totul e suportat mai uşor. Sau poate doar cred eu asta.
Era clar că nu sunt acolo să fac spectacol, aşa că am glumit tot timpul, am făcut tot ce mi-au cerut, am încercat să le fac munca mai uşoară.
Pentru chirurg eram deja al treilea pacient pe zi (nu sunt sigură dacă ultimul). Femeia asta era în operaţii de dimineaţa, celelalte doamne erau tot de atunci călare pe situaţie. Pregăteşte pacientul, stai cu el, trezeşte-l, ajută-l să-şi adune minţile, pregăteşte masa de operaţii, ia următorul pacient etc. Exact asta le mai trebuie, un isteric care să plângă ca la moartea lui Michael Jackson şi să dea tot programul peste cap.
Oricum e posibil să fie întârzieri. Eu am intrat în blocul operator cu aproape o oră întârziere, iar pe masă după o altă jumătate de oră. E normal. Nu-mi doresc ca doctorul care mă operează să alerge cu bisturiul prin ochii mei. Dacă greşeşte, mă nenoroceşte pe viaţă. Deci nişte minute în plus nu contează. Dar dacă şi eu provoc întârzieri, pacientul de după mine aşteaptă aiurea, chirurgul nu-şi termină programul la timp (poate mai dorea şi femeia aia să mănânce de prânz, cine ştie), personalul ‘auxiliar’ e mai stresat decât de obicei.
Anestezistul are destule oricum pe cap, mai ales la o anestezie generală. Încerci să ţii omul cât mai puţin timp ‘sub’, să nu ţi se trezească în timpul operaţiei, să ţi se trezească după, să nu-i rupi gâtul cu tubul etc. Un pacient calm şi cooperant e uşor de ‘adormit’, apucă toată lumea să-şi facă treaba, plus că teoretic pacientul va avea o mai bună experienţă.
Sună ciudat, dar chiar nu aş avea reţineri să fac încă o asemenea operaţie (sper sincer să nu fie cazul, dar oricum nu ştim încă ce şi cum). A fost o experienţă foarte plăcută. Ştiu că par masochistă, dar chiar a fost. Am avut un mic discomfort la aplicarea ‘fluturaşului’ şi împingerea serului, dar în rest am trecut foarte OK peste tot. Am pălăvrăgit cu doamnele de acolo, am făcut glume, am tras un somn bun (am şi visat), nu mi-a fost rău la trezire, nu am ‘dat la raţe’. Mai am ochii roşii şi umflaţi, partea post-operatorie nu e chiar plăcută, dar nici moarte de om.
Voi cum sunteţi la chestii din astea? Speriaţi de bombe? Calmi? Aţi făcut vreodată ‘spectacol’?
