Față în față cu „rotițele” Statului

Acum niste luni, anumite capete luminate au decis că, dacă efectuezi activitate economică de la domițil (ăla de apare ca sediu social), să și plătești mai mult impozit. Încă nu am înțeles cum se fac calculele, dar se zicea prin târg că ai șansa unică de a decarta chiar și de 20 de ori mai mult. Deh, o bagatelă.

După ce aproape am făcut cu cordul, am discutat cu contabila și am aflat ulterior că, dacă nu efectuezi activitate în sediu (și nu te scazi cu cheltuielile respective), trebuie doar să dai un cârnaț de declarații și ai terminat.

Chiar și varianta asta era aiurea, pentru că nu pot lipsi cu zilele de acasă, cât să apuc să bat pe la toate ușile.

Așa că am fost bine merci turbată de situație.

După ce am făcut de-amboulea un extras de carte funciară pe apartamentul alor mei, mi-am luat într-o zi inima în dinți, cât Nadia dormea la prânz, și m-am dus la Primărie.

Fără nicio așteptare senzațională, doar să văd la fața locului ce am de adus.

Am dat de o tânără simpatică, de m-a luat și la „per tu”, care s-a uitat pe declarațiile de le-am completat ad-hoc, mi-a pornit dosarul și m-a anunțat că voi auzi de la ei.

Să pic în nas de șoc.

Cum adică? Fără „dar nu aveți dosar cu șină”, „dar trebuie să mergeți la biroul x, y și z”?

Nu.

Peste 2 zile mă sună o colegă de-a ei să-mi spună că mai sunt acte de adus la dosar.

Dar pe un ton absolut frumos, m-a sfătuit exact unde să merg (Registrul Comerțului pentru un certificat de acolo că nu facem activitate pe sediu), plus certificatul de deces al bunicului (că apare pe contract).

Partea bună era că mă invita direct la birou, deci probabil nu stăteam cu bonul de ordine la registratură, până termina copilul doctoratul.

M-am dus a doua zi cu contractul de casă, plus certificatul răposatului, să poată merge ea mai departe cu partea aia de acte, apoi m-am infipt a doua zi cu copilul la Registrul Comerțului.

Cu suzeta în bagaj și tableta, în caz că o prindeau pe a mică pandaliile de la atât holbat pe perete.

Imediat ne-a preluat un domn de la „recepție” (mi-a făcut o impresie excelentă, în general, nu doar în relația cu noi). Am aflat imediat ce declarație să completez, am completat-o repede, în timp ce Nadia tot încerca să scrie pe ea cu un pix găsit în zonă, apoi ne-a pasat la biroul expres.

Unde iar s-au mișcat repede, deși a apărut o problemă: apăream încă pe firmă cu numele de fată. Așa că ne-am dat întâlnire a doua zi, să le aduc certificatul de căsătorie și 145 de lei, cât costau declarațiile astea.

A doua zi ne-am înființat la datorie, ne-a preluat un alt domn care a observat că am completat formularul 2 în loc de 3.

Așa că am purces la „recepție” unde am dat de o doamnă, ce m-a îndrumat către declarația respectivă. Amabilitatea ei s-a oprit aici, colegul din ziua anterioară îmi făcuse el copiile (4) pentru declarație, „să nu vă mai chinuiți, că sunteți cu fetița”.

Am rezolvat și copiile la parter, la un xerox, deși a luat câteva minute și trambalat etajul jos/sus cu toddler-a în brațe.

Oricum le-am rezolvat repede și apoi domnul drăguț de la birou s-a ocupat de formalități.

Am revenit peste 3 zile după certificate, apoi le-am dus la Primărie.

Am fost ȘOCATĂ de amabilitatea tuturor și de cât de bine și-au făcut treaba. Că am fost cu copil sau fără, s-au mișcat bine și au transformat un coșmar birocratic (cu toate declarațiile lu’ pește) într-o deranj destul de minor.

Partea nasoală este că am fost puse pe drumuri de o lege cretină. Că am plătit aiurea în tramvai 145 de lei, bașca vreo 20 pe parcare.

Și acum la partea și mai nasoală:

Timișoara este falimentară, zic eu, la capitolul ăsta.

Nu este normal să nu găsești un loc decent de parcare, nu e normal să aștepți 10-15 minute cel puțin să intri la parcarea cu plată, nu este normal să plătești preț de New York la un căcat de parcare într-un oraș de provincie (4 lei, deci un dolar pe oră). Cam atât plăteam în Queens, New York. La salarii de mii de dolari, cât câștigă ei.

Toate amenajările astea din Centru au lăsat sutele (miile?) de oameni care au treabă acolo fără un spațiu de parcare.

Știu că toate orașele decente din lume au un Centru pietonal, dar majoritatea au o groază de parcări prin zonă (multe subterane).

Nu-s genul care să parcheze în buza magazinului, dar nici să merg jumătate de kilometru cu un copil mic nu mi-ar fi picat bine.

Oricum, coșmarul pare să fie rezolvat, peste câteva zile ar trebui să primim decizia și să vedem ce chestii interesante mai gândește Statul român pentru a distruge micul întreprinzător. Care, spre liniște unora, nu câștigă averi, doar încearcă să-și ducă zilele și el.