Facebook e o chestie cvasi-inutilă pentru mine, dar are un mare avantaj. Singurul, dacă mă întrebaţi. Faptul că toată prostimea cu niscaiva cunoştinţe de net (cât să facă un cont) este acolo. Aşa că mă pot ‘vedea’ cu foşti colegi şi prieteni, plus ceva rubedenii mai ‘net savvy’, după cum spune românul nostru Washington.
Mi-am revăzut parţial şi colegi din liceu / generală, am fost încântată să văd pe unde i-au dus paşii.
Vederea lor însă mi-a adus aminte de gimnaziul nostru post-comunist şi de ‘formatorii de destine’ care foarte probabil ar avea pe conştiinţă nişte vieţi. Am mai precizat pe blog, acu’ nu ştiu când, că partea mea preferată din educaţia de jde anii a fost liceul. Acolo am fost EU. Acolo am avut parte de profesori ai naibii, poate, dar pentru care nu a contat contul lu’ tata (că oricum era gol, asta să nu zic că oricum nu avea cont), nici faptul că nu eram blondă şi cu ‘balcoane’ mari. Pentru ‘dracii’ ăia de profesori a contat CE ŞTIAM şi ce puteam.
Am primit şi câte o notă proastă (mai rar, dar am mai adus câte un scaun acasă), dar atitudinea profesorilor a rămas obiectivă. Dacă mâine am meritat un 10, l-am primit fără discuţie. Am avut media 7 la economie la unul dintre cei mai ai naibii profi din Peda, dar în a XIII-a, când am făcut Logică şi Filozofie cu el, am avut doar 9 şi 10. Şi da, ştia că-s pramatia care chiulea în a IX-a şi lua notă proastă la ascultare, ora următoare, pentru a lua un 10 la final de trimestru.
Lucrurile au stat coplet diferit în gimnaziu.
Am fost tot la o şcoală ‘ţeapănă’ din oraş. Pe vremea aia cred considerată cea mai bună. Am ajuns acolo pentru că aveam o vecină învăţătoare şi ambii (ea şi soţul, fie-i ţărâna uşoară, că a murit de tânăr – 50 de ani) m-au adorat pur şi simplu. Aşa că s-a dat pe lângă o altă colegă şi m-au acceptat. Colegă care a fost chiar un dascăl bun şi care şi-a iubit mult de tot ‘copiii’.
După care am trecut în a V-a şi s-a dus naibii totul.
Eram într-o companie selectă (vă daţi seama că în clasă erau destui ‘baştani’ şi vreo câţiva rătăciţi de teapa mea). Ei bine pe vremea aia copiii de proaspăt patroni (am prins Revoluţia în vacanţa de iarnă din a V-a) şi de directori / doctori / whatever erau priviţi ca nişte sori, dacă-mi permiteţi să zic aşa. Erau copii din familii cu posibilităţi, bine îmbrăcaţi, în general destul de serioşi la studiu. Cu mici excepţii de mârlani bogătani şi total needucaţi, care înghesuiau fete prin colţuri sau loveau în vintre colegi mai ‘dezvoltaţi’ amuzaţi când îi vedeau strânşi colac de durere.
Da, cam asta este imaginea pe care o am din gimnaziu: mîrlănie şi abuzuri de genul ăsta. Am un coleg care mă mir dacă mai are ‘instalaţia’ în ordine, la câte şuturi sălbatice şi-a luat peste ea. Am avut bătăuşul clasei şi apoi, categoria de nefericiţi, ‘leneşii clasei’.
Pentru un colectiv abia ieşit de pe vremea scosului la careu, era imposibil să treacă peste ‘imperfecţiunile’ unora dintre colegi. Începând de la profesori (am 2-3 OAMENI în lista aia, restul s-au purtat ca nişte dobitoci) până la copii, care oricum nu ştiau mai bine, cei câţiva colegi ‘problemă’ erau batjocoriţi ZILINIC de cine apuca.
Cea mai apropiată mi-a fost Nicoleta, colegă de bancă ani buni. Copil provenit dintr-o familie ‘dezbinată’, a cărei singură bucurie pe lume era baletul. Cred că pentru ea era o ‘ieşire’ din rahatul cotidian (familie de beţivi şi de bătăuşi într-o parte, colectiv care o batjocorea şi profesori care făceau acelaşi lucru pe de altă parte). Acolo era EA. Acolo nu conta că iar nu şi-a făcut tema, nu conta nimic, doar munca ei. Cred că baletul era singura ocazie de a arăta ce poate şi unde primea apreciere pentru munca depusă.
Mai aveam 3-4 oameni în clasă care abia treceau anul şi în majoritatea cazurilor vorbeam de sărăcie şi/sau de probleme acasă. Probleme nasoale, de tipul alcoolism sau divorţ.
Dar cine să caşte ochii la asemenea probleme? Colegii care urlau după colega mea ‘necalificata’ cu nişte aluzii cât se poate de clare la ‘viitorul’ ei şi, dacă-mi permiteţi să vă destram inocenţa, nu se refereau la munca la o fabrică. Aceia puţini prea bine crescuţi pentru a se implica în aşa ceva, dar care-mi spuneau speriaţi că ‘mă va trage în jos’, dacă suntem prietene? Profesorii care nu scăpau ocazia de a le trânti o notă proastă şi de a-i face de râs? Şi, dacă se întâmpla să ştie ceva sau să-şi fi făcut lecţia (chiar nu erau copii răi) îi ignorau sau, mai rău, făceau mişto de ei?
În momentul în care un copil vede că, dacă nu face treabă, e luat la şuturi, dar nu primeşte încurajare, dacă face bine, cum credeţi că va reacţiona? Credeţi că va trage constant să le demonstreze celor în cauză că poate?
Eu măcar, dacă am luat o ‘boabă’ la o materie ce nu mi-a plăcut în liceu, dacă am ştiut, am fost apreciată pentru faptul că am ştiut. Iar profesorul respectiv a ştiut să se DETAŞEZE de situaţie şi să mă privească mereu cu interes, chiar dacă aveam asemenea ‘fluctuaţii’.
Pentru o parte serioasă dintre profesorii mei de gimnaziu nu conta nimic altceva decât ideea lor despre elevul idel, colectivul de ‘sus puşi’ care nu puteau greşi niciodată, restul … pleavă.
Am aflat târziu ce probleme aveau copiii respectivi acasă. Unii probabil nici acum nu ştiu că ‘leneşii’ erau copii bătuţi, cu familii de alcoolici, ce treceau în plină pubertate printr-un divorţ nasol, copii săraci, care probabil nici nu aveau un loc al lor în care să-şi facă temele. Orele de dirigenţie eerau aşa de-a f… pomana să zic urât, restul profesorilor veneau şi plecau de la ore.
Mă gândesc cu amuzament la micile conflicte pe care le aveam eu cu doamna de română, care vedea în mine o altă loază, doar pentru că pe vremea aia nu mă încânta să-i tocesc comentariile. Normal că nu se obosea să vadă ce-mi poate pielea, în condiţiile în care citeam enorm şi nu eram chiar vacă, aşa că pentru ea eram încă una din lista de ‘leneşi’.
Interesant este de observat că, odată ajunsă la liceu, la (poate) cea mai a dracului profă’ din zonă, am avut medii mari şi mult respect din partea ei. Pentru că femeia respectivă ştia să vadă potenţialul într-un copil şi să-l aducă la nivelul dorit. Eu, cea care am urât din inimă orice oră de ‘română’ din gimnaziu, nu am ieşit din top la liceu şi, culmea, am ajuns şi la facultatea de specialitate. Iar acum fac compuneri zilnice pentru voi 🙂
Încerc să-mi imaginez care ar fi fost destinul unora dintre ‘leneşii’ noştri din gimnaziu, dacă profesorii, mari formatori de destine, şi-ar fi dat jos ochelarii de cal. Dacă UNUL măcar ar fi stat la o poveste cu copiii ăştia. Dacă i-ar fi interesat şi altceva decât să ridice osanale copiilor ‘buni’, dacă ar fi avut un minim de pregătire şi de har psiho-pedagogic, să înţeleagă că în general, un copil care rămâne în urmă ARE NIŞTE PROBLEME. Şi e foarte posibil că le are acasă, dacă nu e ‘încet’ la minte.
Poate că, dacă se făcea niscaiva consiliere, în loc de ore de matematică puse în locul celor de dirigenţie, poate că …
Am avut uriaşa bucurie să văd ce au reuşit mulţi colegi de-ai mei. Majoritatea celor cu familii ‘bune’ sunt oameni realizaţi. Îmi place să văd asta şi, chiar dacă nu avem relaţii unii cu alţii de acuş’ 20 de ani, nu pot să fiu supărată când văd oameni care au reuşit. O singură fată dintre copiii ‘leneşi’ e realizată. A trecut peste mizeriile din gimnaziu şi probabil în liceu a găsit profesori care să nu o catalogheze ca pe un igredient de bucătărie. Are şcoală, e o frumoasă.
Despre alţii nu mai ştiu nimic. Pe Nico am văzut-o acum ani bun, probabil băiatul ei e deja ditai flăcăul. Dacă nu a mai făcut şi alţi copii. Nu ştiu pe unde este, nu ştiu ce mai face. Ea şi alţi câţiva sunt victimele unui sistem cretin. Victimele unor profesori care nu au ştiut să fie oameni, victime ale unei şcoli care nu a avut un consilier (nici nu se ştia de aşa ceva). Ei au ‘confirmat’ ce spuneau restul .. că sunt leneşi şi proşti, deşi nu cred că era niciunde cazul.
Dar este mai uşor să te ştergi pe mâini de orice responsabilitate, să-ţi baţi joc de nişte copii, pentru ca apoi să-ţi vezi de lucrul cu ăia ‘buni’. E mai uşor să pleci din clasă fără să-l chemi pe ‘boul’ ăla mic să-i pui 2-3 întrebări. Că nu-ţi trebuie mai mult. Şi mă gândesc cu amuzament că mulţi dintre profesorii respectivi, care nu au făcut timp de 4 ani decât să bată cuie în ‘coşciugul’ viitorului unor copii, acum stau să se plângă de salarii proaste. Sau de pensii mici. Şi să se mângâie pe burtă, mândri că au făurit nişte destine. Aşa este, pe unele le-aţi făurit de le-a luat naiba.
