Articolul iniţial îl găsiţi la Dono. Mi-s fată faină şi nu plagiez munca omului, deci tot articolul e la el. Citiţi şi comentaţi, că e frumos. Am dorit iniţial să comentez, dar mi-am dat seama că ar fi un comentariu atât de lung, că ar fi bun de articol.
“Soarele” l-a cunoscut pe Mike înaintea mea. Au stat la poveşti ca bărbaţii şi s-au simpatizat. Acum 3 zile acelaşi Mike a sunat la uşa noastră (de fapt a prietenilor noştri, că nu e casa pe numele nostru), să-l roage pe R. să îl ajute cu televizorul. Sau să repare ceva la cablu, nu ştiu exact, că nu mi-s “televizionistă”, aşa că i-am spus doar că “R. is not at home” şi că vine peste vreo 4 ore de la muncă.
Mike avea chef de poveşti, aşa că i-am făcut plăcerea. Mi-a spus despre tinereţea lui, despre faptul că erau mai mulţi fraţi, că a fost toată viaţa un “workaholic”, că s-a pensionat la 75 de ani, deşi putea de la 65, că şi-a iubit soţia nespus şi că aceasta s-a stins în urmă cu 3 ani. Mi-a arătat chiar şi o poză veche cu ea, venită pare-se din Italia pe când nici părinţii noştri nu erau în proiect, femeie foarte frumoasă.
S-a stins sărmana la “doar” 92 de ani, deşi ultimii 30 de ani i-au petrecut cu spaima în suflet, că era cardiacă. Au fost împreună în 18 croaziere, Mike a câştigat bine şi a mers mereu pe ideea că banii sunt şi de cheltuit. Acum, la 95 de ani, se laudă că bani are şi că nu-l deranjează să mai cheltuie, că doar nu i-o lua cu el. Nu prea mai poate pleca, pentru că este totuşi bătrân.
Are cancer de ceva timp, dar se ţine foarte bine, aşa că prognoza că prinde suta nu sună chiar a imposibilitate. S-a menajat toată viaţa, pe foarte sănătosul principiu că grijile îţi grăbesc sfârşitul. Îmi spunea cu umor că problemele nu trebuie puse în cap ci în spate, arătând cu mâna slabă ceafa. “Put it all behind you, not in your head”. Mike a ţinut mult şi la inima lui, aşa că o altă vorbă a lui de duh este să nu îţi stresezi inima, să nu te infurii, să nu o faci să bată prea tare. Dacă stau bine să mă gândesc la sfaturile cardiologului date bunicii mele (cardiacă de pe la 30 de ani), omul nu zice chiar prostii.
Este mândru de vârsta lui şi de faptul că a putut “trage” de soţia lui atât de mult timp. La cât era de bolnavă, nu credea că trece de 80 de ani. Şi uite că s-a stins la 92. Îi este dor de ea şi speră că ea, acolo sus, îl aude, când îi vorbeşte. Se roagă în fiecare zi şi crede că timpul lui încă nu a venit.
A îngropat părinţi, fraţi, prieteni, chiar şi un băiat ce a murit la 57 de ani. Mai are o fată în vârstă de 70 de ani, care momentan e într-o croazieră. Bine face, spune bătrânul, că şi lui i-a plăcut să călătorească.
Mai are un singur prieten de vârsta lui, ce trăieşte în Long Island, deci nu poate veni atât de uşor, pentru că nu mai conduce. Mike nu mai este nici el şofer, deşi adoră maşinile. Şi-ar lua acum un scuter, dar fiica lui nici nu doreşte să audă de asta.
Este foarte singur şi se agaţă cu speranţă de orice vecin care are răbdare să-l asculte. E un timp inteligent şi foarte plăcut, nu mi-am dat seama când a trecut o oră de discuţii. Ar dori să moară, pentru că îl termină singurătatea. Şi, până şi afurisitul ăla de televizor s-a stricat. Departe de mândria de a fi trăit atât de mult, răzbate SINGURĂTATEA unui om ce a pierdut tot ce i-a fost drag în ultimii ani.
Nemurirea e frumoasă, dar nu când o petreci de unul singur.
