Observ un nou trend. Corporatiştii sunt “aşa şi pe dincolo”, munca în domeniu este “câh” etc. Discuţii tot mai dure, comentarii acide, clar corporatiştii sunt antichristul şi trebuie să îi urâm. Chiar şi nişte pietre aruncate peste nasul lor costumat elegant ar fi o idee bună, hai să zicem bonus.
DE UNDE NAIBA ATÂTA URĂ?
Am avut norocul zic eu să muncesc “atipic”. Ore ciudate (mai ales pe când făceam emisiune de dimineaţă şi aveam trezirea la 4), muncă puţină ca număr de ore, chiar dacă uneori intensă. Na, norocul meu. De fapt alegerea mea.
Munca de freelancer-“patron” de firmă gen “one man band” e cam la fel, mai ales că e muncă online. Ai deadlines, în rest, îţi faci tu planurile de timp. Nu mai avem şefi, nu mai stăm să numărăm zile de concediu; cât faci banii necesari traiului, restul se organizează de la sine.
Am stat deci de 10 ani departe de munca “from 9 to 5”. Să fiu sinceră, am lucrat 1 an pe sistemul (8 – 16) şi mi-a foarte ajuns. A fost un an de “testări” şi clar că nu mi-a priit sistemul.
Dar nu îl urăsc, pentru că nu am de ce. Ştiu că nu mi-a plăcut perioada aia, că nu mi-ar plăcea munca de “birou”, la 4 ace etc. Că m-ar dărâma să port tocuri în fiecare zi şi taioare, pentru că la un “corporate job” nu mergi cu “adidaşi” şi “ginşi”, cum umblu eu de obicei. Este stres mult, sunt ore obligatorii, este “overtime”, chestii pe care însă “corporatişii” le suportă (dacă sunt încă în sistem).
Avem priteni care muncesc în sistemul ăsta. Avem un cuplu “bancher” şi ştiu de la ei că nu e pe roze nici acolo. Departe de imaginea aia de “cei care ne-au pus pistolul la cap să ne facem credite” (de parcă ne-au pus ei să ne vârâm gâtul în laţ), sunt oameni care trăiesc de pe un salariu, câştigat cu mai mult sau mai puţin stres. Soţia a renunţat la munca de director de filială (poziţie la care a ajuns pe la 30 şi ceva de ani pe bune) pentru un job la o firmă mai mică. Salariul este şi el redus, dar măcar îşi vede copilul mai mult, decât doar la 8 seara când ieşeau amândoi de la “uzină”. Soţul înghite tot rahatul servit de noii “patroni” ai băncii, preluate acum ceva timp de un “brand” european.
Este criză, salariile nu mai sunt atât de mari, beneficiile au scăzut. Nu are altă posibilitate acum decât să rămână în jobul în cauză pentru că scăderea de salariu de la ea, plus lipsa de beneficii oferite până acum, pun deja în pericol bugetul familiei. Este tot mai stresat şi se plângea că ar pleca de acolo în secunda 2, dacă nu ar apăsa atâtea chestii pe umerii lui.
Nu sunt vampiri, care sug sângele populaţiei, nu sunt nici măcar “pe cai albi” că jobul lor presupune să arate mereu ca scoşi din cutie, în timp ce prieteni de-ai lor, ingineri de pildă, umblă prăfuiţi şi plini de noroi. Nu. Abia aşteaptă weekendul (când nu lucrează şi sâmbăta) să se plimbe în trening şi să uite de cravate, tocuri şi alea-alea. Să evadeze din cotidianul lor, să se joace cu puştiulicul lor şi eventual să ne invite pe noi, prietenii, la un grătar.
Am realizat acum nişte ani că nu aş putea să fac munca lor. Nu pentru că nu aş avea creier să învârt cifre, sau să gestionez conturi, situaţii şi dosare. Ci pentru că probabil că m-aş arunca în Bega după 1 lună. La fel şi “soarele” pe care munca de birou l-ar ucide mai repede decât disperarea că de acum ar trebui să fie în fiecare zi la costum .. cu cravată, of course.
Nu urăsc lumea lor, pentru că nimeni nu mi-a făcut nimic. Nu aş alege calea lor, este adevărat. Unora le place munca în cauză, au avut rezultate bune şi sunt eficienţi. Alţii ar dori să încerce altceva. Unii o vor face, alţii vor căuta alte oportunităţi, doar în momentul în care decizia lor nu va avea un impact puternic negativ asupra familiei lor.
Nu urăsc muncitorii de pe şantier sau de la “bandă”. De ce aş face asta? Este clar că nu aş munci în condiţiile în cauză şi momentam îmi permit luxul de a alege să nu fac asta. Nu urăsc medicii, avocaţii sau cosmonauţii. Nu deţin cunoştinţele necesare să prestez munca lor, nu am avut chef să studiez ce au studiat ei, poate că m-ar dărâma gărzile de 24 de ore, poate că inima mea nu mi-ar permite să locuiesc într-o navă ce orbitează Luna. Sunt domenii pe care nu le-am atins şi pentru care am curiozitate, amestecată cu respectul faţă de cei care le-au luat în piept şi se descurcă în joburile în cauză.
Aşa cum îi respect pe bloggerii mai influenţi, care fac bani din asta, pe designerii de teme wordpress care îmi dau lecţii la orice oră şi creează teme mai bune decât mine, pe antreprenorii care au reuşit mai mult şi mai bine decât mine.
Ştiu pe ce drum trebuie să merg personal, iubirea mea ştie ce doreşte de la viaţă, prietenii noştri, chiar şi “corporatiştii” au ales un drum şi trăiesc cu alegerile lor. Ceea ce ştiu despre ei este că nu îşi bat joc de munca lor (nu ajungeau pe poziţiile atinse dacă făceau asta), că au depus efort, că au zile bune şi rele în muncă, aşa ca noi toţi.
Să urăsc “corporatiştii” ar însemna să îi urăsc pe ei. Pe prietenii mei, pe alţi cunoscuţi ce activează bine merci în domeniu. Pe cei care m-au servit bine în bănci, la grămadă cu cei (puţini, culmea) care s-au purtat mai “naşpa”.
Nu pot face mişto de munca lor, pentru că este o muncă. Nu pot să îi detest pentru că sunt oameni ca şi mine, care poate fac bine sau rău, aşa cum eu fac şi eu (şi zău dacă doresc să fac altceva decât excelent). Pot înţelege ce probleme au, pot să mă bucur de reuşitele lor, eventual să le ofer vreun sfat, dacă mă pricep la ceva.
Peste vreo 2 zile “bancherii” noştri ne aşteaptă la grătar. Ai naibii corporatişti, dar fac un grătar atât de bun …
