A fost Mother’s Day acu’ ceva timp (la americani nu pică în 8 martie), am avut Memorial Day (am fost în Florida atunci), acum e Father’s Day. Viaţă grea şi pe aici, dintr-o sărbătoare în alta. Dacă noi ne tot programăm o zi a bărbatului, ei au, dar pentru ăia de au şi “produs” copii. Dacă tot e aşa o zi importantă pentru umanitatea din vestul Atlanticului, vă propun să discutăm astăzi despre taţii care ne fac sau nu viaţa frumoasă.
Din cauza particularităţilor familiei mele, “mon pere”, după cum îi spun, dacă nu-l strig Mircea (da, eu vorbesc cu tatăl meu pe numele lui “mic”), a fost mereu părintele alfa, confundat destul de des cu un frate mai mare cu o saptamână şi 21 de ani. Am avut mereu o relaţie pe care alţi probabil ar contesta-o, cert este că nu am simţit că este tată decât când primeam vreo pedeapsă, că doar prostii făceam şi eu.
Nu am fost un copil bătut, am prins de la el o singură palmă la vreo 6 ani când nu l-am ascultat şi era să-mi cadă o scândură mai ţeapănă peste cap. M-a servit scurt cu una uşoară peste fund, speriat că puteam să păţesc ceva. În rest au funcţionat de minune pedepsele pe care le respecta întreaga familie, în ideea că trebuie să ai consecvenţă. După vreo câteva prostii de-ale mele (bătut băieţi sau alte chestii din astea de copil hiperactiv) eram cuminte pentru că durea mai tare figura lui dezamăgită decât că nu aveam câteva zile voie să merg afară sau să mă uit la desene.
Aşa ne-am petrecut şi adolescenţa, am învăţat şi am fost un copil, spun ai mei cuminte, pentru că mi-era ruşine să fac prostii. Plus că vedeam câte eforturi făcea întreaga familie pentru ca eu să pot merge la o şcoală decentă şi să am un viitor, aşa că mi-era peste mână să-mi bat joc de ei.
Tată-miu era cel care mă scotea din casă, în perioadele de exemene şi-mi spunea “hai, lasă învăţatul, mergem la plimbare”. Şi mergeam câte o oră împreună, trocerind despre de toate şi reuşind să-mi “răcesc” creierul supra-saturat de studiu. Camera lui era mereu atracţie pentru mine, acolo era el în primul rând şi apoi discurile şi casetele cu muzică, acolo stăteam cuminte în întuneric ore întregi cât developa filme şi poze, ascultând împreună una-alta şi povestind prostii pe care le poate povesti un copil.
Am prins de la el dragostea de citit şi pentru muzică “bună”, am aflat despre sute de filme ce merită să fie vizionate, tată-miu fiind genial la stocat asemenea informaţii. Nu ştiu câţi oameni au cultura lui cinematografică, dar nu sunt mulţi.
Spre deosebire de ăi bătrâni, nu mă lăuda niciodată şi trăiam cu impresia că probabil nu fac ceva bine. Dar aflam apoi de la bunici că este foarte mândru de mine şi realizam că, deşi nu era genul să-mi scrie ode, asta nu însemna că nu-i pasă.
Pe când eram la vârsta aia proastă, la care te apuci de diverse tâmpenii, 2 replici de-ale lui m-au “vindecat” de orice intenţii suspecte. Nu-mi interzicea să fumez, deşi erau atâţia părinţi care fumegau de supărare când li se apucau copiii de aşa ceva, dar mă sfătuia să cumpăr ţigări de calitate, să nu-mi bat joc chiar aşa de mine. Nu a uitat să-mi precizeze că asta va însemna un cost serios pe care va trebui să-l suport eu şi mai ales că în general este un obicei prost, deci nu ar vedea de ce să mă apuc. Impresiile colegilor “cool” sunt zero, contează ce este bun pentru mine. Culmea, nu am fumat niciodată, chiar dacă el încă se ţine de prostiile astea.
A doua discuţie a fost despre băieţi. Mi s-a spus pur şi simplu să casc ochii şi să nu mă las fraierită de orice lache. Pentru că este foarte uşor să primesc “renume”, plus că ideal este să nu-mi pierd vremea cu unul şi cu altul, dacă nu merită. Rezultatul a fost că nu m-am agăţat de tot felul de nespălaţi şi am fost mereu implicată în relaţii serioase. Privind în urmă nu mi-e ruşine de ce am făcut, chestie pe care probabil iar i-o datorez.
Un lucru care m-a foarte influenţat chiar şi din punctul de vedere al carierei a fost curajul pe care l-a avut el să nu rămână într-un job, ci să înveţe mereu şi să caute ceva ce-i place. A pornit destul de jos în carieră, aşa se întâmplă când te trezeşti cu un copil în braţe la 21 de ani, dar a citit ca un nebun. Prietenul lui, odihească-se în pace, era tot un şoarece din ăsta de bibliotecă şi se influenţau unul pe altul. Când la birou s-au adus primele 286, s-a apucat să citească tot ce a prins despre ele. În câţiva ani s-a mutat ca “itist” la o firmă de calculatoare, pe salariu mai bun şi job mai comod.
Probabil asta a fost influenţa cea mai mare pentru mine, că am văzut în familie cum poţi evolua spre un job pe care îl iubeşti şi că nu există limite, dacă îţi pui ceva în cap. A funcţionat la el, a mers şi la mine.
Şi ajungem probabil la cea mai ţeapănă chestie pe care a făcut-o ca părinte: să mă respecte şi să aibă încredere oarbă în ce pot să fac. Nu l-am auzit niciodată spunând că “asta e o idee proastă” sau, mai rău “nu ai nicio şansă”. Pentru că ştie că de multe ori şansa asta ţi-o faci singur. Orice mişcare de “carieră” am făcut, a fost acolo să mă sprijine. Când am decis să intru în radio în loc de învăţământ, m-a susţinut în faţa celor bătrâni, că în media e muncă frumoasă şi mai bine plătită. Când am deschis firma a fost de acord că e o şansă în plus. Când am pierdut fostul job şi m-am transformat în “om de afaceri”, iar mi-a susţinut ipoteza că limitele mi le impun eu.
Contează enorm, zic io, să nu ai un om de partea ta, convins că munceşti şi vei face tot ce vei putea să reuşeşti. Orice ţi-ai pune în cap. Partea bună este că, privind în urmă, realizez că nu am făcut prostii, ci am mers mereu spre mai bine. Şi chiar cred în prostia mea că nu există ceva ce să nu pot realiza, dacă-mi pun capul la contribuţie şi depun suficient efort.
Alte calităţi? Este un domn. Genul de “cavaler” ce s-a născut într-un secol nepotrivit, prost de bun şi de îngăduitor. Genul de om care nu se supără uşor, care îi înţelege pe toţi, de care unii au mai profitat în timp, dar asta nu-l schimbă. Mai râd de el şi mă înfurie uneori că are o asemenea încredere în oameni, dar se pare că nu pote să fie al naibii, aşa cum sunt eu în unele momente. Şi viaţa nu i-a servit doar zile senine.
O altă calitate pe care o apreciez este dragostea de copii şi de animale. Pe asta o moştenesc şi eu puternic. Se înfurie când vede animale tratate prost şi ţine la cei doi “copii” ai noştri ca la nişte pui de om. Să le faci ceva lui Juni şi Mofli, că iese din calmul lui englezesc şi-ţi sare la beregată.
E un familist convins, lucru nu atât de des întâlnit, şi un tip absolut mişto cu oricine, chiar dacă mustaţa de “hun” îi mai sperie pe unii, dacă discuţi 2 minute cu el, realizezi că este un tip excelent şi cu suflet mare.
Mi-ar plăcea să povestim deci astăzi despre taţii noştri şi să ne lăudăm fiecare cu ce avem în casă. 😉
