Hope Springs

În general ne așteptăm ca un cuplu să se „erodeze” din cauza diverselor traume. Poate pentru că tot vedem seriale pline de tragedii, poate pentru că avem experiențe de genul sau cunoscuți care au trecut prin iad și asta i-a costat mariajul. Sunt lucruri prin care un cuplu nu poate să treacă întreg, dar iată că mai există ceva ce până la urmă poate încheia o poveste de dragoste: rutina.

Kay (Meryl Streep) și Arnold Soams (Tommy Lee Jones) nu au trecut prin mari tragedii personale. Sunt un cuplu normal, rămași singuri în „cuib”, după ce și-au îndeplinit datoriile parentale. Nu se ceartă, nu se bat, pentru absolut oricine din afara mariajului apar ca și cuplul perfect. S-au căsătorit în urmă cu 31 de ani din dragoste și ambii recunosc că încă se iubesc. Dar ceva lipsește.

Rutina și lipsa oricărei relații fizice i-a înstrăinat. Discuțiile zilnice sunt puține, dorm în camere opuse, orice încercare a ei de a se mai apropia de el este întâmpinată de tot felul de scuze.

Sătulă să tot aibă coleg de apartament și doritoare să-și trăiască și fizic relația, Kay încearcă să-l convingă pe soțul ei să încerce mai mult. Pentru că simte deja că vorbește singură, plătește ea o excursie de câteva zile în Hope Springs, unde un „marriage counselor” ar trebui să-i ajute să-și rezolve problemele de cuplu.

Primele ședințe sunt destul de neplăcute, mai ales pentru Arnold, care nu înțelege de ce este adus cu forța acolo. Înstrăinarea este atât de adâncă, încât chiar și un prim exercițiu de intimitate (să stea amândoi pe pat și să se mângâie) eșuează lamentabil.

Este interesant de observat cum se poziționează, când sunt la terapie (când unul lângă altul, când în colțuri opuse ale canapelei), cum reacționează la unele întrebări, cum discută și pun unele probleme pe tapet. Hope Springs nu este un film de „acțiune”, dar este plin de sensuri și de amănunte pe care e bine să nu le pierdem din vedere.

Pe măsură ce înaintează în terapie, sunt încurajați să încerce și alte tehnici, pe lângă întrebările deloc cu perdea despre viața lor intimă: când au făcut dragoste ultima dată, dacă-și amintesc o partidă de sex care chiar le-a plăcut, dacă au avut orgasm etc. Întrebări ce par a fi total aiuristice, dar care le permit amândurora o introspecție cu rezultate bune: se amuză de unele amintiri, încep să-și explice îndepărtarea din ultimii ani, se ceartă chiar și-și pun sentimentele la vedere prima dată în mult timp.

Calea spre intimitate nu este ușoară, sunt obstacole peste tot, poate și datorită încăpățânării lui Arnold care se consideră totuși un soț bun, fără să poată înțelege de ce dorește Kay să schimbe un mariaj care pentru el funcționează perfect. Finalul filmului este ușor de ghicit și până la urmă nu face altceva decât să întărească ideea că, pentru un mariaj reușit, trebuie să depui MEREU eforturi, chiar dacă au trecut 3 decenii.

Filmul mi s-a părut mai puțin comic decât ar considera unii, deși te pufnește râsul în unele faze, când o Kay trecută bine de prima tinerețe și fără vreo experiență prealabilă, studiază o carte despre cum să-și satisfacă bărbatul și altfel decât prin eterna poziție a misionarului sau încearcă să-i facă o surpriză în timpul unui film vizionat la cinema.

Printre toate stângăciile, erorile și pașii îndărăt sunt și mici progrese care-i ajută să se redescopere. Nu mai au 20 de ani, dar nu a spus nimeni că un cuplu trecut de prima tinerețe nu ar trebui să se mai și simtă bine.

Tommy Lee Jones intră perfect în rolul taciturnului Arnold, iar Meryl Streep face (ca de obicei) un rol de milioane, dovedind că și la 63 de ani încă poate să pună pe jar un bărbat. Este absolut adorabilă și totuși plină de eleganță chiar și în unele scene poate prea explicite față de cum și-ar fi dorit. Doi actori magistrali într-un film care, chiar dacă nu a rupt gura târgului, a prins totuși o nominalizare la Golden Globe Awards și un premiu People’s Choice.

Meryl Streep declara recent că nu a avut rețineri în a accepta acest rol (deși nu este unul ușor pentru o femeie de peste 60 de ani), dar unul dintre motive ar fi chiar mesajul filmului: „centrele noastre de empatie sunt dezactivate în viața culturală contemporană. Pe măsură ce devenim mai cruzi, mai duri și mai răi, ne-am pierdut nu neapărat nevoia de intimitate, dar cu siguranță felul de a vorbi despre ea. Ceva sincer, din inimă, lipsește în multe filme populare. Acesta are un setup clar. Dar este de asemenea foarte foarte real în a trata ceva interzis, ceva despre care nimeni nu dorește să vorbească”.

Îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut rolul ei din Podurile din Madison Country, în care sunt niște scene atât de fierbinți și totuși „curate” … „Who needs porn” după un asemenea film, în care a jucat alături de Clint Eastwood. Avea atunci vreo 40 de ani și a făcut un rol magistral, iată că și la aproape 2 decenii de atunci încă mai poate să joace un asemenea rol, chiar mai incomod decât cel de atunci.

Despre cei doi actori, regizorul David Frankel spune că au jucat ca doi profesioniști și au scos tot ce s-a putut din personajele lor. Despre Streep Frankel spune că nu are „aere” și că a condus zilnic 75 de mile de la casa ei din Connecticut spre platouri și încă pe atât la întoarcere. „Personajul ei vibrează de dorința de a trăi din nou și în fiecare zi Meryl s-a arătat vibrând de energie. Așa este tot timpul. Foarte recunoscătoare să fie aici și încântată să facă asta ca job. Sentimentul de apreciere și respect pentru muncă a fost evident pe platou. Are o combinație de putere, inteligență, umor și o mentalitate de cal de povară” (mai multe din interviu: pe USA Today).

Am luat la vizionat acest film pur și simplu pentru că este una dintre actrițele mele preferate (sau poate favorita, nu știu sigur), merită să fie însă vizionat chiar dacă nu o aveți în top 5. Doi actori de calibru nu ar trebui ratați.