Discutam azi cu cei mai buni prieteni ai mei exact problema asta. Ele doua au iubiti vazuti rau de tatal comun (sunt surori): ca nu sunt nu stiu ce licentiati in fizica nucleara, ca nu sunt parintii “bastani” ca nu si ca nu ..
De ce exista inca aceasta mentalitate? De ce nu vedem OMUL si ne uitam dupa diploma? Cand sarbatoresc copiii astia 5-6 ani de relatie, isi arata unii altora diplomele si rezultatele financiare? Nu este oare mai important ca fetele sunt iubite si iubesc? Ca se descurca si financiar si ca sunt fericiti? Ca sunt niste baieti buni si ca stiu sa le faca fericite?
Am avut iubit “bine plasat”. Cu bani multi, firma, titluri. Si am refuzat sa ma casatoresc, sa am o viata de huzur si de impliniri financiare pentru ca, desi eram un cuplu reusit, nu simteam ca doresc sa imbatranesc cu el. De cand sunt cu iubi, nu am stat o data sa il prezint ca: “x, inginer” sau “x, sef de santier” sau ce titluri ar mai fi. Nici eu nu sunt prezentata ca nu’s ce profesor de limbi straine sau ca patron de firma. Sunt Ramona, “incantata de cunostinta”.
Consider ca este mai important ca perechea sa fie cu adevarat pereche: sa se iubeasca, sa se distreze impreuna, sa munceasca si sa traga amandoi in aceeasi directie. Sa se realizeze profesional pentru ei insisi, nu pentru ca tata da ochii peste cap.
Suntem noi astia tinerii prea libertini? Suntem oare neseriosi cand ne dorim o viata impreauna fericita? Cand preferam sa ne iubim si peste 30 de ani in loc sa ne scoatem ochii pe la 40 de ani, sa ne batem ca chiorii, dar sa stam impreuna ca e groasa lista de diplome? Ca avem o viata de huzur, dar ne este scarba unul de altul?
Ce este atat de gresit in a fi fericit impreuna si a-ti crea un viitor frumos in doi? Fara sa stai sa ii numeri titlurile iubitului sau iubitei? Cine oare sa aiba dreptate?
