Ia-ți, mamă, bebelușul în brațe!

Imediat ce ai scăpat de stresul nașterii, începe nebunia: cum să faci cât mai bine pentru bebelușul tău.

Exact în acest moment, când ai nevoie de calm și de certitudini, pornești la bătălie împotriva tuturor nechemaților care știu mai bine decât tine cum să-ți crești copilul. Și care, cu insistență și inconștiență, încep să-ți toarne tot felul de idei, depășite de acum 50 de ani.

Observ la vârsta a treia de obicei o insistență care frizează dușmănia deja: să faci cum spun ei (ele), altfel e bai.

Nu spune nimeni să ignori orice sfat, majoritatea am stat să citim, să discutăm cu pediatrii copilului nostru, să ne împărtășim ideile cu alți părinți a căror opinie o considerăm relevantă. Dar să ți se bage pe gât idei ca: „îmbracă-l gros, că el nu e om, e bebeluș” (aș fi bogată dacă primeam 5 bani de ficare dată când am auzit replica asta), „leagă-i picioarele strâns”, „nu alăpta, laptele tău nu e bun de nimic”, „dă-i sare de la câteva luni, că nu are mâncarea gus altfel” la una dintre cele mai idioate replici: „lasă-l să plângă, nu-l lua în brațe, că se învață”.

Am mai scris că există la o anumită generație aproape o ură față de copii, pentru că nu-mi explic altfel niște reacții.

Înțeleg că pe vremuri mulți copii veneau pe lume „nechemați”, doar pentru că mamele nu puteau să prevină sarcina și nici să avorteze, iar „animalul” de soț avea chef de sex ca orice mascul. Așa că unii prunci erau văzuți doar ca niște animale de casă nedorite, apoi animale de povară, odată ce li se puteau arunca niște responsabilități pe umeri.

Poate de acolo mania asta de a controla copilul și de a nu te lăsa „fraierit”.

Cum adică să te păcălească ăla micu’ să-l ții în brațe?

Unde ne trezim să uităm să fim gospodine desăvârșite și soțiile seecolului, pentru că, ferească ăl de sus, stă boracu’ prea mult în brațe?

Instinctul meu de mamă spune că fiica mea are nevoie de mine.

Salut. Sunt Ramona și mi-am ținut fata în brațe.

MULT. O țin și acum, că are 3 ani. Și o voi ține și la 20, dacă va mai avea loc la pieptul meu.

Nu e nimic mai imporant pentru mine decât persoana ei. Vasele se pot spăla seara, praful se poate șterge mai rar de 20 de ori pe zi, există mașină de spălat și chiar soț care să mai preia din responsabilități.

Mi-am pus chiar și afacerea pe locul doi, doar pentru a mă putea ocupa așa cum simt că trebuie de fată.

A fost extrem de atașată de mine în primul an de viață, apoi ceva mai relaxată. Acum este un alt om. Plec câte 3 ore odată (îi predau web design fiului unei prietene/foste colege de liceu sau plec la cumpărături) și Nadia mea îmi spune relaxată ceau, deși acum 2 ani, dacă dispăream 3 minute din fața ei, dărâma blocul cu urletele.

Unii copii sunt mult mai atașați la început (fii-mea), alții sunt mai relaxați.

Dar este important să aibă parte de toată dragostea și atenția, mai ales acum, la vârsta aceasta.

După aproape 2 ani în care a fost ca o mică sălbatică (urlat, când vedea vreun străin că se apropie, urlat o săptămână, în casa cumnaților mei, din cele 3 pe care le-am petrecut la ei, urlat când îl vedea pe verișorul ei), s-a transformat într-o gagică super-relaxată și prietenoasă. A prins deja drag de unele prietene de-ale mele, pe văru-su îl place acum, povestește cu oricine, salută, zâmbește.

Am ajuns chiar la faza în care am lăsat-o singură vreo jumate de oră la vecina și prietena de la parter și fii-mea nici nu și-a pus problema că nu sunt alături de ea.

Repet, ea a fost un caz mai atașat, mulți copii sunt extrem de relaxați de pe la câteva luni în sus.

Oricum, să o fi lăsat să plângă neconsolată nu ar fi făcut decât să adâncească frustrările și spaimele.

Avem parte de o viață MULT mai relaxată decât mamele din alte generații

Probabil o parte (importantă) din malițiozitatea mamelor/soacrelor noastre este cauzată și de viața lor grea.

Acum avem o groază de ustensile casnice care ne fac viața ușoară. Avem de la stat 2 ANI de stat cu copilul (cel puțin în teorie, pentru că unele mame aleg, de nevoie, să scurteze termenul).

Dacă tot ai 24 de luni în care să te ocupi de copil, de ce să-l lași să-și urle plămânii singur? Ce ai atât de imporant? Facebook? Mâncarea? Aspiratorul?

Poți avea timp personal,după ce ai avut grijă de copil. Poți avea grijă de casă după ce nevoile sale sunt împlinite sau poți implica și soțul, pentru că ești într-o echipă, nu trebuie să centrezi și să dai goluri singură.

Poți face multe cu pruncul cocoțat într-un marsupiu, poți chiar avea un copil super-relaxat care să-și găsească mereu ceva interesant de făcut (nu, nu recomand să-l uiți la televizor cu orele, nici aia nu-i o soluție).

Toate descoperirile astea tehnologice, viața mai lină, soți mai implicați, ar trebui să ne ajute să ne găsim mai ușor pacea interioară și să ne ocupăm de bebelușii noștri așa cum simțim că trebuie, pentru că instinctul nostru spune bine, doar că-l mai estompăm cu atâtea sfaturi și idei „de bine”.

Exercițiul 1 de imaginație – cum te-ai simți tu ca bebeluș?

Hai să intrăm și mai puternic în zona imaginației: închide ochii .. gândește-te că nu poți vorbi, poți doar să plângi. Apoi imaginează-te cu o pungă peste ochi. Pruncul tău nu vede ca șoimul, când se naște, oricum.

Apoi imaginează-te întinsă pe spate. Legată de mijloc. Nu poți să te ridici, nu poți să te întorci, nu poți nimic.

Îți faci nevoile pe tine.

Te ustură pielea, îți este rece, îți este, poate, prea cald.

Ți-e foame.

E prea multă lumină și te dor ochii.

E prea întuneric și ai o senzație de neliniște.

Ți-e foame.

Ești speriată.

Stai așa câteva minute. Imaginează-ți că stai așa câteva ore. Zile?

Și, când plângi (am stabilit că nu ești în stare să spui ce te doare), apare o meclă ciufută, care se uită iritată la tine, că iar plângi, eventual controlează una-alta și dispare.

Și rămâi singură cuc, cu mutra în tavan, neștiind cu ce ai greșit.

Deci ce facem? Luăm amărâtul ăla de bebeluș în brațe, să se simtă din nou în siguranță sau îl lăsăm să facă plămâni?

Exercițiul 2 de imaginație: ai un adult ce necesită îngrijiri permanente și-l lași să urle singur

Mulți adulți au trecut deja prin asta: un membru al familiei ce necesită îngrijiri speciale. Dacă nu, avem imaginația la dispoziție din nou:

Se dă deci un adult imobilizat. Care, ca orice om normal, are tranzit intestinal, foame, poate se plictisește.

Acum imaginează-ți că el îți spune ce-l „doare” și că tu consideri că exagerează. Că te manipulează. Că îți strică zen-ul.

Așa că-l lași să urle după tine și-ți vezi de treabă.

Cum ar reacționa cei din jur dacă ai face asta? Cuget că ar alinia o serie de apelative la adresa ta.

Cum să lași un om în nevoie să urle după ajutor?

Cum să lași un bebeluș să urle? întreb eu.

Poate sunt maniacă. Poate compensez niște primi ani de copilărie foarte grei. Poate exagerez.

Dar eu cred sincer că bebelușii noștri au nevoie de noi. Extrem de mult la început, ceva mai puțin după asta.

Că nu e nimic mai plăcut pentru ei, decât să ne simtă alături.

Că nu e nimic mai plăcut pentru noi, decât să-i simțim alături.