Iaia

Să tot fie vreo câteva săptămâni bune (2-3 luni probabil) de când Nadia a prins mare dragoste de ambulanțe.

Că-s albe sau roșii, nu contează.

Cum le aude pe stradă, cum se înființează în fața noastră să o luăm în brațe și să i le arătăm pe geam (fază care acum nu se mai poate realiza, că au înfrunzit copacii).

De vreo lună chestiile astea au și un nume: iaia.

De câte ori aude o iaia din asta, își duce mâna la burtică: pe cineva doare burta. Așa că ambulanța-l duce la spital, unde un doctor îi va pune un supozitor și va face caca. Deh, explicații tâmpe, dar cu scopul precis ca, dacă mai trebuie peste 3 luni să-i înfig un supozitor, să nu iasă circ ca data trecută.

În general are un tranzit senzațional (multe fructe, mâncare aprox. sănătoasă, multă apă), dar ocazional se mai bușește ritmul și după 36-48 de ore inserăm un „sprijin” pentru acțiunea respectivă.

Deși în general încerc să nu-i spun baliverne, nu-mi prea arde acum să-i explic că mulți dintre cei care merg cu ambulanța sunt foarte grav bolnavi, că unii vor muri (chiar și copiii, nu doar adulții), că străbunică-sa are cancer și face citostatice etc. Sunt chestii cu care nu-mi doresc să o încarc.

Așa că povestea oficială este că ambulanțele duc oameni la doctor, oameni pe care-i doare tare burta, și doctorul îi face bine. Cu asta insist chiar și când ea ajunge la medic (și se lasă cu urlete, de zici că o taie de vie), că doctorul ne va spune ce medicamente să-i dăm și o va face bine.

Vazând cum se transfigurează de încântare, când vede ambulanțele în trafic, m-am gândit săptămâna trecută să-i fac o plăcere: să vadă o „iaia” parcată în curtea spitalului.

Așa că sâmbătă, în drum spre străbunica, am oprit în curtea Municipalului (că era goală, altfel aș fi parcat pe stradă, lângă spital) și am dat-o jos să admire două ambulanțe superbe (din alea mari) și un combi cu girofar.

Am crezut că pocnește de încântare și de emoție.

Era prima dată că le vedea așa de aproape, nu în goana traficului. Le-a admirat ca pe niște minuni, i-am explicat unde stă pacientul, unde stă echipa medicală etc. Bonus, a ieșit și un paramedic dintr-o încăpere din zonă, care probabil s-a mirat de privirile galeșe ale Nadiei.

A doua zi, am trecut pe lângă sediul ISU Banat și mi-a picat fisa că ar avea și acolo ceva de văzut. Așa că i-am spus lui Mircea să oprească mașina 2 minute și am luat-o în brațe până aproape de poarta din curtea sediului. Unde tronau niște mașini superbe de pompieri și două SMURD-uri, una „clasică” pentru Europa și una pătrățoasă, cum sunt alea americane.

Nu vreți să știți cum le-a privit și cum s-a bucurat.

Știu că fiecare sistem este „cariat”: Poliție, Pompieri, Ambulanță. Că există uscături peste tot și avem nemulțurile noastre.

Dar îmi doresc să respecte din start acești oameni. Da, poate va da și de nătărăi în timp, dar sunt niște instituții care ne fac viața mai ușoară. Am testat profesionalismul Poliției Comunitare acum o săptămână, când în Parcul Copiilor se dădeau în spectacol niște indivizi (probabil ai străzii). Nu am nicio treabă cu proveniența lor, dar, când s-au îmbrâncit pe lângă copilul meu și au început să-și tragă pantalonii jos, am avut o problemă.

Am sunat și în câteva minute a venit un polițist. E drept că plecaseră indivizii din zonă, dar am fost mulțumită că a fost totuși prompt. L-am anunțat că eu am sunat, i-am povestit ce s-a întâmplat și a luat-o pe urmele găștii, în caz că mai făceau prostii.

Despre cei care se aruncă în foc (la propriu) spre binele nostru chiar nu pot spune decât de bine, sunt Eroi.

Iar medicii de ambulanță (ăia cu care am avut de lucru până acum, cu soacră-mea și bunică-mea, ambele beneficiind de promptitudinea lor în trecut) din punctul meu de vedere sunt niște zei. Au un job incredibil de dificil și-l fac în general cu un suflet mare și mult profesionalism.

De asta mă bucur că Nadia observă mașinile în trafic. Și-i explic cum este datoria noastră de șoferi (fac educație rutieră cu ea de când e în burtă) să îi lăsăm să treacă repede pe lângă noi, pentru că au treabă serioasă, și cum trebuie să îi respectăm pentru că viața noastră este mai bună cu ei prezenți la datorie.

Momentan, raportez cu încântare că fiica noastră este dată pe spate când îi vede. Și sper în timp să-i ofer și alte ocazii de-ai vedea de aproape și de a le respecta munca și menirea.