E mare tevatură cu legea prin care se pot eutanasia câinii fără stăpân. Unii jubilează la ideea asta, sper sincer că la ideea că se rezolvă eventual problema maidanezilor, nu de bucurie că vor fi luate zeci de mii de vieţi, alţii sunt turbaţi. După toată isteria asta vom rămâne teoretic fără câini pe străzi. Practic … vom vedea cât timp.
Poziţia mea e ceva mai delicată. Sunt un mare iubitor de animale, am salvat 3 câini până acum şi i-am plasat bine (2 la mine în apartament, unul vis-a-vis). Nu iubesc mai mult câinii decât oamenii, pentru speriaţii care nu înţeleg că poţi iubi VIAŢA şi să ai loc în suflet pentru mai multe specii), dar îmi pasă de ei şi pentru băieţi mei fac prăpăd la o adică.
Pe unul dintre ei l-am luat de pe străzi când avea 2 luni, pe celălalt după ce a bântuit vreo 7-8 ani prin zona noastră. Ambii sunt de vârste similare, undeva la 12 ani. Pe al treilea l-am pescuit tot pe când avea 2 luni şi până a făcut juma’ de an am tot mers pe la doctor, că era vai de capul lui. Numai dorinţa lui de a trăi şi încăpăţânarea mea au făcut să supravieţuiască şi să devină un cuţu mare şi frumos. Bătrânul care-l ţine e foarte mulţumit de el şi-l iubeşte enorm. E un câine extrem de vesel şi de iubitor, vă puteţi imagina ce festival face de câte ori mă simte. Câinele nu uită …
Este deci clar că nu pot privi cu bucurie posibilitatea ca nişte animale teoretic cel puţin nevinovate să fie decimate la grămadă. Înţeleg însă că s-a depăşit orice limită şi că trebuie să se rezolve din “topor” problema asta, având deci o generaţie de sacrificiu. Problema este însă că, din nou, nu facem decât să tratăm efectele, nu cauzele.
Care sunt cauzele?
Câinii ajung pe stradă pentru că nişte dobitoci (nu-i pot numi stăpâni) nu-s în stare să-şi asume nişte responsabilităţi
Un animal nu este uşor de crescut. Mâncarea specială pentru cele 2 potăi ale mele (small size, deci nu dulăi ţepeni, hai să zicem 12-15 kile de câine) costă 70-80 de lei sacul de 10 kile. Îl termină cam în 3 luni. Pe lângă asta avem şi alte delicatese, mai un consult la veterinar, un vaccin, deparazitări, chestii organizatorice. Nimic din astea nu este ieftin.
Pe lângă banii pe care îi investeşti un câine are nevoie de educaţie, dragoste, atenţie. Trebuie îngrijit, plimbat de câteva ori pe zi, obişnuit să nu aibă reacţii agresive etc. E o muncă non-stop. Nu spune nimeni că nu e extraordinar să ai o codiţă să te întâmpine şi să se cuibărească lângă tine, dar este o responsabilitate. Întreaga mea familie e implicată în îngrijirea celor 2, am cheltuit în peste un deceniu sume deloc neglijabile pentru a-i ţine sănătoşi şi voioşi.
Există destui români care văd numai partea frumoasă, căţelul ce dă din coadă, când te vede, pe care te mândreşti să-l plimbi pe stradă etc. Şi le dă cu virgulă când “îngeraşul” face o tură de “diverse” pe covorul din sufragerie, când rupe prin casă, supărat că l-ai lăsat singur, când lasă 100 de lei pe o tură de vaccinări.
Ce ar face un om normal?
Ar căuta un nou stăpân, recunoscându-se învins. Asta e, poate nu îţi permiţi un animal, e bine să recunoşti la timp şi să-l plasezi la un stăpân ce-l poate îngriji.
Ce face un român “adevărat”?
Îl aruncă pe stradă, îl lasă la margine de oraş etc. La fel se întâmplă când femela nesterilizată (deşi nu e ţinută pentru canisă) fată o droaie de pui. Pentru că nu are “suflet” să-i omoare, îi lasă pe unde dă ăl de sus. Şi ăl de sus dă ca unii dintre pui chiar să supravieţuiască.
Câţi proprietari de câini de la sate şi oraşe cunoaşteţi care şi-au sterilizat măcar femelele?
Eu nu cunosc PE NIMENI dintre rubedeniile mele de la sat, care să facă asta. Scuze? Nu sunt bani. Normal, sunt bani pentru orice altceva. Nu ştiu? Au internet în casă, zeci de programe pe cablu la TV. Al naibii cum a dat civilizaţia asta peste ei, dar tot nu au aflat de veterinari şi acea micuţă operaţie, ce le va rezolva problema puilor nedoriţi pentru cât trăieşte animalul din ogradă.
Când le-am spus eu despre asta, s-au uitat la mine ca la OZN-uri. Cum adică să sterilizezi femela? Există vreo lege care să impună ca animalele ce nu sunt pentru montă să fie sterilizate? Aşa cum există prin ţări cu apă caldă? Aproape sigur că nu.
Şi ajungem la problema a doua, probabil cea mai mare …
Nu există legi serioase în vigoare şi nici interes în aplicarea lor
La americani există ASPCA. Cei care vin peste tine în casă, dacă un vecin te “toarnă” că ţii un animal în condiţii … inumane. Vecina lui R. a primit vizita lor anul trecut, în ceea ce priveşte unul dintre câinii ei matusalemici. Ofiţerul i-a adus la cunoştinţă că unul dintre câini este atât de bătrân, încât este pentru el un chin să mai trăiască. Era întradevăr doar sufletul rămas din el. A fost nevoită să-l “adoarmă”, chiar dacă probabil ar mai fi dorit să-l aibă. Pentru că ofiţerii respectivi au drept de a decide asupra animalului tău, atunci când tu, stăpânul, nu poţi lua o decizie dureroasă şi umană până la urmă.
Nu vorbim despre ce se întâmplă dacă-ţi baţi câinele sau îl abandonezi. Vorbim de amenzi nasoale şi chiar mai mult, în cazuri foarte grave. Nu are rost să insist, măcar atâta vedem şi noi prin documentarele de la Animal Planet, ăia care avem ochi să vedem şi creier să înţelegem. Normal că ţopârlanii care-şi bat joc de animale nu bagă la cap chestiuni din astea şi din păcate chiar ei ar fi cei vizaţi. Îmi propun într-una dintre săptămânile astea să le vizitez sediul din Manhattan şi să-i întreb de una-alta. Mi-ar plăcea să văd cu ochii mei cum se face la ei treabă şi cum gestionează ei problema animalelor fără stăpân.
Aici le este teamă de lege şi de mâna dură a ASPCA. Sunt destui care calcă strâmb, dar amenzi de sute de dolari şi chiar dosar penal pentru o prostie imediat responsabilizează. În România nu ştiu să existe stăpâni amendaţi pentru tratament crud faţă de animalul lor sau tot felul de animale bipede care lovesc şi chinuie animale fără ca acestea să le fi făcut ceva. Dacă aş merge să reclam la poliţie că x-ulescu îşi ţine câinele sau orice alt animal înfometat, tare mi-e teamă că primesc un rânjet idiot ca răsplată pentru “cavalerismul” meu. Hă hă, cum să amendezi un om că-şi chinuie sau abandonează animalul? Unde ne credem?
Nu suntem educaţi. Punct.
Sunt genul de om care se opreşte pe drum să caşte ochii după câte o potaie, care mângâie diverse patrupede şi care se lipeşte instant de orice are 4 lăbuţe. M-am ataşat rapid de căţeaua lui R., o boxeriţă frumoasă şi destul de capricioasă, şi toate cele 6 luni pe care le-am petrecut aici “potaia” a fost după mine ca un .. căţel. Un câine cunoscut ca fiind temperamental şi despre care se ştia că a mai .. capsat în trecut. Din păcate au adormit-o la o lună după ce am plecat. Suferea deja de cancer şi tumorile erau mult prea extinse. R. nu a fost bun o săptămână după asta.
Fratele lui, M. are un labrador negru mai greu decât mine. Şi o căţea din vecini, tot labrador, bej însă, care mai stă pe la ei. Am dormit în casa lor, am plimbat şi hrănit “viţeii”, ne-am jucat. Nu mi-e teamă de câini, ştiu destule despre comportamentul lor, ţinând cont că am câine de 12 ani, le înţeleg reacţiile. Nu am lovit niciodată un câine, nu sunt agresivă faţă de ei. Am fost atacată o singură dată de 3 câini lăsaţi la plimbare noaptea prin sat, când aveam 18 ani. Nu m-au muşcat, deşi probabil erau foarte stârniţi să mă găsească în teritoriul lor. Am fost calmă şi totuşi “impunătoare” şi s-au retras. Deci nu mă pot lăuda că am fost vreodată muşcată şi sper să nu fie vreodată cazul.
Ştiu că un animal este agresiv de obicei când e în haită şi e perioada de împerechere, când are pui, dacă se simte ameninţat, dacă-şi apără teritoriul şi dacă a fost înrăit prin bătăi şi cruzime, normal, din partea oamenilor. De obicei evit să trec pe lângă un grup de câini, pentru că nu ştii niciodată cum traduc respectiva intenţie, dacă sunt lătrată şi se repede careva spre mine, mă opresc şi vorbesc calm.
E foarte adevărat că nu e uşor să gestionezi o situaţie conflictuală cu o haită de câini, de asta nici nu spun că nu trebuie totuşi rezolvată cumva această situaţie, chiar şi pe o metodă atât de drastică, dar problema noastră cea mare este lipsa de educaţie.
Copiii sunt ori educaţi să le fie frică de animale, ori nu sunt educaţi să nu atace sau să întărâte câinii. Ambele “educaţii” sunt la fel de rele.
Am dat de suficienţi idioţi cu copii de 4-5 ani, care trec pe lângă mine şi le spun copiilor, “vai, câinele, vai, te muşcă” sau chestii din astea. Era o proastă cu copil acum 4 ani, ce-l speria pe ăsta micu’ trecând pe lângă mine şi Santi (potaia de-i la vecinu’ de vis-a-vis). Santi avea pe atunci 2 luni jumate, era o bucăţică de câine şi slab ca vai de soarta lui, fiind la primele ture de plimbat la doctor, după ce l-am cules de pe stradă. Chiar dacă s-a făcut destul de mare, culmea, e încă un câine extraordinar de prietenos şi de vesel.
Cum doamne iartă-mă să-ţi educi copilul să se teamă de câine? Aşa se dezvoltă fobiile şi aşa ajunge să fie muşcat şi de un pechinez.
Nu mi se pare OK nici să-ţi laşi copilul să se arunce pe orice câine. De câte ori mă plimb cu Juni sunt mereu cu ochii în patru să nu se repeadă vreun puradel peste noi. Dacă tot doreşti să-ţi socializeze copilul cu o potaie pe stradă, întrebi înainte stăpânul câinelui dacă animalul e calm în asemenea situaţii şi abia apoi cu stăpânul la “timonă”, laşi copilul să se apropie, cât să-l miroase câinele şi să stabilească o comunicare. Îl înveţi pe puradel cum să se apropie de animal, încât câinele să nu se simtă ameninţat, cum să-l mângâie etc.
Am cunoscut foarte puţini oameni care sunt interesaţi să-şi înveţe copiii să aibă o relaţie corectă cu viaţa din jur. FOARTE PUŢINI. Dar de fapt de unde să am pretenţii să educe copiii, când ei înşişi se comportă ca nişte sălbatici. Şi ajungem la o altă mare problemă: atitudinea agresivă a adulţilor.
Lipsa de respect a românului faţă de orice înseamnă viaţă e şocantă. Aruncă după animale cu pietre, loveşte animalele, le schinguieşte. De la vârste fragede, până mai creşte, pentru că este cool şi în gaşca lui de dobitoci aşa se face. Pentru că nu există o educaţie decentă în familie şi nici legea nu se aplică, îşi văd în linişte de “distracţii”.
A pus Sebi pe net acum câteva săptămâni un clip cu o haită din zona lui. Din păcate din clipul respectiv s-a văzut, pe lângă trupa de câini ce bântuiau, culmea paşinici, zona, şi vreo 2-3 puţoi de vreo 12 ani ce întărâtau câinii şi încercau să-i lovească. Normal, dacă-i capsa vreun câine, tot patrupedul era de vină.
Câinele se naşte prietenos şi fericit. E pui, descoperă lumea, vre să se joace. Devine agresiv ca urmare ori a unei proaste educaţii (dacă este la stăpân), ori ca urmare a bătăilor şi abuzurilor. Şi din frustrare sau teamă, se va răzbuna odată. Pare imposibil? Câinele al doilea din apartamentul meu, Moflică, a stat 8 ani prin zona noastă. O potaie FOARTE cuminte şi calmă, vreo 3 ani nici nu lătra. De aia şi numele de Moflea. A fost bătut de nişte cretini de pe scara mea, doar pentru că exista. Vorbim despre un câine exagerat de paşnic, care o perioadă nici nu lătra măcar. Nu a agresat pe nimeni, nu a speriat niciun copil.
Este de 4 ani la mine în casă şi este încă ingrozit de oameni. Stă şi doarme cam toată ziua, mănâncă şi se plimbă cu Juni şi cu unul dintre adulţii din casă, că nu-mi las câinii să patruleze după bunul plac pe străzi. De multe ori omit să spun că-l am şi pe el, pentru că nici nu simt că am 2 câini. În cazul lui sechelele l-au transformat doar într-un câine ce se ascunde de frică, nu atacă pentru a contracara un eventual atac. Dar are destule “urmări” de pe urma tratamentului uman al vecinilor, care acum îi deschid uşa, când ne plimbăm şi-l laudă cât de frumos s-a făcut. Jigodii.
De 20 de ani nu se face nimic decat tam-tam
În purul stil românesc, se dă din gură şi cam atât. De 20 de ani ne confruntăm cu problema asta, s-au alocat destui bani şi s-a făcut zero barat. Pardon, s-au făcut case şi concedii, în timp ce s-a declarat altceva, mai ceva ca pe vremea Împuşcatului.
Există ONG-uri, unele care îşi fac treaba şi multe care ard banii şi gazul de pomana. Din partea primăriilor suportul este ZERO, organizare ZERO. Măreaţa primărie din Timişoara nu are niciun serviciu care să ajute la rezolvarea problemei ăsteia. Când l-am avut pe Santi în tratament vreo 3 luni, timp de 3 luni am căutat constant o soluţie de adopţie, fiind clar că nu-l pot ţine în casă la mine. Timp de 3 luni nu am găsit nimic. Ce adăposturi ar fi sunt atât de prost promovate, încât nici dracu nu ştie de ele.
Am avut noroc cu bătrânul de vis-a-vis, apoi, acum 2 ani am dat de Dani, care iar e un om cu suflet uriaş. Deci pe blog mi-am rezolvat problema.
Ar trebui să existe un fel de organizaţie sau departament al Primăriei care să ofere soluţii de promovare, să ofere spaţii eventual pentru adăposturi, să se implice cu adevărat. Să fie puse televiziunile locale la muncă, pentru realizarea de emisiuni gen documentar (prin care sa se mai educe neghibii din ţara asta) şi de promovare a adopţiilor. Să se implice şcolile etc. Să afle copiii că există asemenea locaţii, să poată vizita centre de adopţie, să facă voluntariat, să ajute cu mâncare, să înţeleagă cum “funcţionează” un animal şi să înveţe că locul lor nu e pe străzi.
Dar noi vorbim discuţii şi banii se duc aiurea în tramvai pe vile şi prostii, atunci când nu se cheltuie pe eforturi disparate şi disperate. E nevoie de o mişcare complexă de reeducare şi implicare a societăţii, nu doar de ştiri alarmiste. Câţi dintre cei care au folosind pentru ei fondurile alocate pentru castrări sunt luaţi pe sus şi fac puşcărie? Câţi dintre cei care “salvează” câini şi-i aruncă iar pe străzi sunt luaţi la întrebări?
Există câte un “puseu” din ăsta, ne isterizăm o ţară întreagă şi tot nu se face de fapt nimic concret, decât la nivel personal, ceea ce e prea puţin. Legea nu se aplică, edilii nu se implică, românul ştie doar să arunce la “gunoi” animale, nu să-şi asume responsabilităţi şi să-şi educe copii, ca măcar următoare generaţie de români să fie coborâtă complet din pomul evoluţiei.
Este oare necesară eutanasierea în masă a câinilor fără stăpân? Foarte posibil. Pentru că suntem o societate impotentă, în care corupţia şi nesimţirea fac futilă orice altă metodă. Ce se va întâmpla după asta? In condiţiile în care continuăm să fim ţopârlanii care-şi abandonează animalele sau puii nedoriţi pe unde dă domnul, în condiţiile în care nu se schimbă NIMIC în modul în care societatea educă populaţia şi localităţile nu-şi organizează ele însele programe de adopţii – control al animalelor ce cutreieră pe străzi, vom mai avea discuţia asta şi peste 5-10 ani.
Şi iar ne vom lua de păr, unii vor regreta o asemenea măsură, alţii se vor bucura. Nu e nimic de râs aici şi nici motiv de bucurie. Este încă o dovadă că suntem un popor codaş şi nici nu avem şanse de a schimba prea repede ceva.
