Dacă e să ne luăm după filme americane, cred că am mari şanse de a fi distribuită în rol de “grinch”. A nins din nou în Timişoara şi reacţia mea, de adult ce a uitat orice înseamnă bucurie copilărească a fost: “fir-ar să fie, iar ninge!”. Chestie destul de penibilă, mai ales că nu trebuie să merg zilnic la muncă, să dezgheţ maşina etc. Adică eu stau cu dosul la căldură acasă şi tot eu comentez că e naşpa. Vă zic că mă dereglez de tot.
Azi mă gândeam cu groază că trebuie să plimb potăile pe “vremea asta”, deşi nu e exagerat de frig şi zăpada s-a aşternut ca în poveşti. Acum vreo 20 şi ceva de ani făceam moarte de om dacă nu mă lăsau ai mei să mă joc ore întregi în zăpadă, azi mă gândeam cu groază că trebuie să ies 5 minute.
Pentru că mi-am dat într-un final seama că-s chiar imbecilă să am o asemenea atitudine, am pregătit animalele de plimbare (l-am îmbrăcat pe “fii-miu” cu haina făcută de bunică-mea), am pus o căciulă pe creştet şi mi-am agăţat aparatul foto de gât. Mda, de când am venit înapoi în ţară, aparatul ce a făcut mii de poze dincolo de ocean a stat cuminte pe masă. Pentru că n-am simţit poftă să fac poze.
Azi însă am ieşit din amorţeală, mai ales că totul e atât de frumos în jur, mi-am agăţat tractorul de gât şi am purces la plimbare.
Băncile din părculeţ sunt pline de zăpadă. Vecinele cu permanentă poftă de bârfă, ce scanează ore întregi orice fiinţă ce trece prin faţa lor, au program de OTV în casă, aşa că au eliberat zona.
Pe stradă e linişte. Mai trece câte o maşină, restul sunt acoperite de “plapuma” albă.
Zăpada e pe locuri neatinsă. De fapt a fost, până au apucat băieţii mei s-o calce şi s-o … marcheze.
Junior şi-a băgat nasul în zăpadă cu prima ocazie.
Un soare foarte anemic se vede printre crengile acoperite.
În parc este linişte şi pace. Ţâncii au program de mâncat probabil, încă nu au ieşit să se bată cu zăpadă. Nu e foarte generos stratul de nea, dar se vor descurca, mă gândesc.
Cam asta am făcut în 5 minute sau 10, cât a durat plimbarea orătăniilor.
