Am avut un 2009 nasol de tot. M-am confruntat cu tot felul de probleme: de sanatate, familiale, mi-am pierdut jobul. Ştiu că, atunci când s-a încheiat, am răsuflat într-un fel uşurată, pentru că, atunci când eşti în plin rahat, mai poţi merge doar într-o direcţie: în sus. Vorba aia, cea mai faină chestie când eşti la pământ e că nu poţi decât să te ridici.
Pe anul ce se încheie astăzi am avut planuri mari. Spun cu mare mândrie că mi-am atins aproape toate punctele propuse (nu am reuşit să economisesc însă şi nici nu mi-am refăcut câştigurile pe advertising). Am reuşit să câştig bine, am lucrat MULT mai organizat, mi-am pus ordine în cap şi reţea, am vândut 2 situri ce atârnau doar de gâtul meu, peste vreo 3 săptămâni sper să scap de încă unul şi, slavă cerului, am lucrat ca nebuna, dar m-am şi relaxat cât pentru 20 de vieţi.
Ne-am început anul cu o plimbare în Bucureşti ce s-a soldat cu primirea vizelor turistice pentru SUA. Deşi nu am avut pe “cineva”, probabil cineva acolo sus (nu la conducerea Ambasadei) s-a gândit că, la ce an de rahat am avut, ar fi cazul să mai am şi ceva noroc. Aşa că, la ora la care teoretic intram la interviu, practic ieşeam amândoi fericiţi că am primit viza. Eram ameţiţi ca după un pumn în plină figură, pentru că nu ne aşteptasem niciunul să mearga totul atât de bine şi de frumos. La 9 jumate dimineaţa ne sunam familiile să ne lăudăm că vom avea pe paşaport o pagină nouă.
Anul a devenit chiar şi mai interesant la mijlocul lui martie, când ne-am început aventura americană. Au fost 6 luni EXCEPŢIONALE. Îm fiecare zi ne-am simţit ca un copil în dimineaţa de Crăciun, toată lumea s-a purtat excepţional cu noi, ne-am simţit pur şi simplu ca acasa. Pentru iubi nu era o spaimă uriaşă, ţinând cont că este prieten cu ei de când erau ţânci, dar eu plecam 6 luni în casa unor străini.
Nu a fost cazul de “străini”, pentru că am fost primită ca un prieten de 20 de ani. Gâga mică a lor, de 4 anişori, s-a lipit de noi imediat, aşa că ne-am simţit ca la casa noastră.
Am revenit în ţară schimbaţi. 6 luni petrecute într-o altă civilizaţie, între oameni cu o altă atitudine faţă de orice, nu te pot lasa neschimbat. Spre deosebire de mulţi români care vorbesc urât despre americani, noi ne-am simţit excelent în ţara lor şi am realizat ce este şi ce nu este minunat la ei. Eu cel puţin am venit acasă cu alte idei, chestie care nu pot spune că i-a prea mulţumit pe ai mei, şocaţi de modul nou de gândire.
Am trăit acolo alături de oameni care au pornit de la zero şi au reuşit, de români care nu aşteaptă nimic de la statul american, care oricum nu-ţi dă nimic, români care sunt OAMENI, care ştiu ce înseamnă banul, ştiu cum să se relaxeze şi ce să înghită din ce li se serveşte în media. Români care au învăţat să se descurce într-o ţară străină, fără atitudini defetiste şi fără să-şi plângă de milă. Nu poţi să locuieşti 6 luni cu asemenea exemplare de oameni ce au reuşit şi să nu simţi o schimbare în modul de a gândi.
Am descoperit acolo plăcerea de a face poze. Iubi mi-a donat fostul lui aparat, care, deşi este un bridge camera, e oricum peste orice săpunieră. Aşa că am avut pentru prima dată o “sculă” bună în mâini şi am putut face mii de poze.
Se va termina acest an peste câteva ore şi-mi va rămâne pentru totdeauna în suflet ca anul cel mai bun dintotdeauna. Încă nu-mi pot reveni, când mă gândesc ce noroc uriaş am avut să mi se întâmple tot ce s-a întâmplat. Să am ocazia să locuiesc 6 luni într-una dintre cele mai mari metropole ale lumii, să păşesc în locuri pe care le ştiam doar din filme sau seriale. Acum, de câte ori văd secvenţe din NY, zâmbesc pentru că în multe cazuri cunosc bine locaţia. Privesc imaginile şi-mi amintesc că am fost şi eu pe acolo. Este o senzaţie absolut incredibilă.
Sper că şi pentru voi acest an a fost unul excelent şi vă doresc ca ăla de se pregăteşte să intre în scenă să vă fie măcar pe jumătate cât a fost 2010 pentru mine. Aţi fi extraordinar de fericiţi 🙂