Acum câteva zile mi-a sărit muştarul, când Zicu a scris un articol glumeţ la adresa unei vânzătoare cu un ochi ‘leneş’. Ambliopia nu este o chestie ‘comică’ însă, aşa cum nu sunt nici alte defecte ‘vizibile’ de care mai toată lumea face mişto. Am avut strabism de când mă ştiu, iar viaţa unui om ‘altfel’ într-o societate atât de necoborâtă din copac ca şi cea românească nu e deloc simplă.
Nu mai ştiu ce porecle am primit în copilărie, cert e că le-am primit pe toate. Am avut o adolescenţă la fel de aiurea, deşi mulţi tineri începeau să înţeleagă că nu e chiar frumos să râzi de oameni. Acum făceau glume din alea inteligente de genul ‘dar cu cine vorbeşti’, deşi eram singuri în încăpere sau era clar că personajul respectiv este cel cu care discut. Am avut şansa apoi să intru într-un colectiv bun la job şi să am prieteni OK, care să vadă mai departe de un asemenea defect. Tot noroc mare am avut şi în viaţa intimă, de nu sunt nici singură nici virgină la 33 de ani.
M-a înfuriat şi întristat în acelaşi timp articolul respectiv, pentru că mi-a adus aminte de multe mizerii pe care le-am înghiţit şi eu în copilărie, plus că mi-a demonstrat încă o dată că suntem o naţie prost crescută şi neinformată. De fapt de la ce să mă aştept de la un popor al căror ‘reprezentanţiţ comentau că le stă băutura-n gât, dacă în clubul respectiv apare un om în cărucior (atunci când s-a făcut mare scandal cu Heaven şi atitudinea lor de rahat). Să ai pretenţii la bun simţ? La compasiune faţă de un om pe care oricum l-a ‘ars’ destul viaţa? Probabil în alte societăţi nu aici.
Departe de a fi doar o problemă de aspect, ‘dizabilitatea’ mea are alte aspecte mai nasoale. Nu am privire ‘stereo’ ca orice om normal, nu am nici măcar ‘vedere în perspectivă’ să spun aşa. Ochii mei privesc alternativ (unul este ‘dominant’) văd prost noaptea, văd prost la distanţă, mi-e greu să ştiu unde se termină maşina mea, de-şi bate joc ‘soarele’ constant de mine că-s cizmă la parcat. Nu am calităţile vizuale ale unui om sănătos şi-s bucuroasă măcar că sunt în stare să lucrez, să conduc o maşină etc.
M-a întristat articolul respectiv pentru că ştiu ce înseamă să-ţi doreşti operaţia care te va salva de eterna batjocură şi să nu ai parte de ea. În copilărie ai mei nu m-au operat pur şi simplu pentru că nu doreau să trec prin traumele unei operaţii doar pentru o chestie ‘minoră’. Aţi comentat mulţi la articolul meu despre operaţie, spunând că nu aţi trece ca adulţi prin aşa ceva, dacă se poate să evitaţi. Vă puteţi deci imagina că un părinte nu sare în sus de bucurie, să-şi ştie copilul într-o asemenea situaţie.
Am făcut prima operaţie de corecţie acum 12 ani. Mita pe care am dat-o chirurgului a fost salariul meu pe o lună. M-am operat la spitalul ‘de stat’, deci nu am plătit restul de daravele. Operaţia a fost un eşec, pentru că madam nu a auzit de ‘post-op care’ şi probabil am cotizat prea puţin.
Această a doua operaţie NU a reuşit. Am obţinut o corecţie bună, dar nu perfectă. Nicio şansă de a vedea ‘normal’, devierea e doar mai puţin deranjantă. Clar, aspectul este mult îmbunătăţit, dar din nou următoarele luni vor decide ce se întâmplă. Operaţia m-a costat peste 3000 de lei (1800 operaţia în sine, apoi analize, consulturi, consult cardio, ochelari, picături). Nu discut câţi bani am pierdut că nu am lucrat mai mult de o săptămână, calculăm doar costurile ‘directe’.
Când ne întoarcem în toamnă intenţionez să mai încerc o dată. La Bucureşti (am citit chestii bune despre Oftapro) sau la Istambul (un cititor mi-a oferit multe detalii despre o clinică foarte bună de acolo). Aş încerca şi în State, dacă tot stau acolo, dar, cum nu avem asigurare medicală, operaţia este nişte mii bune de dolari pe care nu-i prea am. Oricum, în ideea că nu o fac în Timişoara, înseamnă că discutăm de cel puţin 1500-2000 de euro (consulturi, operaţie, drumuri, cazare). Şi această a treia operaţie poate din nou să nu reuşească. Pot obţine un rezultat mai bun decât acum sau pot obţine o deviere ‘inversă’ şi o luăm de la capăt.
Vânzătoarea cu ochi leneş nu cred că dispune, la salariul ei uriaş, de 3000 de lei aşa scurt. Foarte probabil are familie, copii şi alte chestii pe care să dea bani decât să arate ‘frumos’. Foarte mulţi dintre cei care vă stârnesc glumele cu aspectul lor ‘imperfect’ nu-şi permit o asemenea operaţie. Chiar şi la ‘stat’, cu toate şpăgile, ajungi la sume mari. Doar pentru o chestie care nu-ţi pune viaţa în pericol e doar ‘luxul’ de a arăta pe cât posibil normal.
Chiar dacă ai bani pentru asemenea operaţii (şi vedeţi despre ce sume se discută, dacă nu vrei să te operezi chiar în orice coteţ), nimeni nu-ţi garantează nimic. Pentru un adult strabismul se poate ‘rezolva’ în 2 sau 9 operaţii sau poate niciodată. Chiar dacă aspectul se rezolvă, niciodată nu vei vedea normal. În majoritatea cazurilor vederea ‘binoculară’ e doar un vis frumos. Şi de fiecare dată, dacă doreşti să mai încerci, treci prin aceleaşi bucurii. Recitiţi articolul meu şi gândiţi-vă că în toamnă mă voi supune benevol acestui proces. Şi eu sunt fericită că am şansa de a încerca asta, pentru că nu trăiesc dintr-un salariu foarte mic şi nici nu am alte guri de hrănit.
Înainte deci de a vă mai simţi amuzanţi faţă de oameni care nu sunt ca voi, încercaţi să vă imaginaţi prin ce trec oamenii respectivi ORICUM. Şi, dacă sunteţi fără ‘defect’, bucuraţi-vă de asta şi lăsaţi-i pe restul cu durerile lor. Că numai de privile voastre amuzate şi de măgăriile pe care le spuneţi nu au chef.
