Mi-am amintit de Sartre si lecturile mele din liceu, de “vorba” asta a lui atât de cinică şi din păcate reală. Mi-am amintit cu prilejul vizionării unui nou serial (bun, nou pentru mine, aia de rămâne mereu în urmă cu ştirile şi moda), The Apprentice, produs de sărmanul Donald J. Trump.
Ideea este simplă: iei 16 antreprenori sau absolvenţi de şcoli înalte (dintr-un “pool” de peste 200.000 de indivizi de s-au înscris la competiţie), îi bagi într-un apartament ca în Big Brother, le dai câte un task şi te uiţi cum mişcă. La final, ăl mai competent va fi angajat la una dintre multele “enterprises” Trump.
Simplu.
O, da. Foarte.
Am înţeles că este totuşi şi show, deci tre’ să fie şi “sânge”, dar comportamentul multora este similar cu ce vedem zi de zi la muncă, în vecini, între prieteni, peste tot. Nimeni nu are loc de nimeni.
Indivizii au de făcut diverse chestii, au proiecte serioase de pus la punct, sunt în competiţie, VIITORUL lor depinde de asta (pot rămâne în jobul lor sau ceva similar ori pot lucra pe bani mulţi la Trump). Oportunitatea este excepţională şi totuşi pe ei îi “ăsta” grija de alţii.
Că ăla nu face asta, că ăla s-a uitat urât la el sau ea etc. Am înţeles că la final de zi, când stai la masă cu Trump şi cei 2 “juraţi” ajungi la faza de despicat firul în patru şi de căutat vină tuturor colegilor. Dar CÂND AI DE LUCRU, munceşte naibii şi lasă organizarea şi săpatul.
Sună cunoscut, nu?
De câte ori nu am fost neproductivi pentru că ne omora grija că nu ştiu care nu face şi nu drege? Am 10 ani de muncă deja la activ. Mult sau puţin, depinde de vârsta voastră, a celor care mă citiţi. Am purtat “războaie” şi eu prin “tinereţe”, m-am crezut mai cu 2 perechi de ce vreţi voi. Mi-am privit unii colegi cu superioritate şi am fost convinsă că sunt strălucită. Exact când m-au interesat mai mult problemele lor, am scăzut ca performanţe.
Nu poţi fii cu ochii pe alţii şi pe drumul tău, că nu ai decât 2. Nu poţi să consumi energie pentru micile războaie de birou şi să ai performanţă. Nimeni nu te plăteşte pentru a face pe gardianul, te plăteşte pentru a MUNCI.
L-am admirat mereu pe “soare” şi de la el am învăţat să mă detaşez. Din momentul în care mi-am recăpătat “seninătatea” mi-am revenit din toate punctele de vedere. Am revenit la un anumit nivel de performanţă, am putut să mă implic în mai multe proiecte, să fiu mai productivă. Mă roade încă faptul că ăla face şi drege, dar încerc să ignor. Mai am mult de muncă până să ajung la stare aia în care NIMIC nu mă atinge. Iubi mi-a spus mereu că fiecare avem o treabă de făcut şi gata. Are şi el colegi mai slabi decât el, sigur există oameni care în mod obiectiv nu prea îşi iau salariul pe drept. “Asta nu e treaba mea”, îmi spune, când mă mir că nu face spume. “Eu am de făcut asta şi asta. Şi crede-mă că îmi ia destul timp.”
Este clar că “spiritul justiţiar” al fiecăruia e greu de înfrânat. Că suntem într-un gen de relaţie cu cei de lângă noi şi că este imposibil să fie totul pe “roze”. Dar de multe ori reacţiile sunt absolut imbecile, se face “armăsar dintr-un ţânţar”, ajungem la vorbe grele de la PROSTII.
La început de 2009, una dintre “my new year’s resolutions” era să MĂ DETAŞEZ şi să îmi văd de treabă. Mai am scăpări, că îs femeie şi rea de gură, dar progresez tot mai mult.
Mai stau să vizionez câte un episod din The Apprentice. Primul sezon s-a terminat cu o finală între cei 2 tipi care s-au ţinut departe de “tumult”. Care nu s-au certat cu nimeni, şi-au văzut de treabă şi au făcut tot posibilul pentru a avea rezultate decente. Sezonul a fost câştigat de cel mai serios şi mai “şters” din punct de vedere al scandalurilor dintre toţi concurenţii. Îs curioasă pe mai departe …
Între timp, hai să facem un exerciţiu de a ne muşca limba, când suntem pe punctul de a zice o prostie şi de a ne vedea de treaba noastră. Să vedem ce se schimbă în relaţiile noastre şi în muncă.
