Am avut puţine vacanţe în copilărie. Ai mei nu erau prea încântaţi să mă lase singură, plus că în multe cazuri nici nu ne permiteam. Banii puţini pe care-i aveam de la o lună la alta erau investiţi în educaţia mea. De câte ori mai spuneam că aş pleca şi eu pe cine ştie unde îmi explicau că nu ne permitem asta. Înţelegeam, pentru că vedeam clar că de multe ori îşi luau ei înşişi de la gură pentru a-mi cumpăra mie ceva necesar. ‘Lasă, mamă, că vei ajunge şi să călătoreşti’ îmi spuneau şi se pare că au avut gura aurită.
La 23 de ani am dat de ‘soare’, cel care m-a scos prima dată din ţară. A fost o excursie de câteva ore în Budapesta, dar probabil cea mai fericită zi pentru mine în două decenii de viaţă. A călătorit mult şi-i place asta, iar ‘morbul’ s-a transmis rapid. Ne-am propus ca măcar din când în când să ieşim ‘din casă’ şi am cam reuşit. Că au fost 2 zile petrecute în Munchen sau Berlin pentru un periplu la Numismata, că au fost 10-14 zile în Croaţia, nu contează. Cert este că mereu ne-am organizat să atingem câte o locaţie ce ne este dragă.
În ultimii 3 ani treaba s-a ‘agravat’ chiar mai mult. La final de septembrie vom calcula 36 de luni dintre care 20 au fost petrecute în afara ţării (18 în New York, 2 pe Costa de Sol la sora lui iubi). Am avut noroc uriaş să fim primiţi în casă de prietenii noştri de aici şi de familia lui iubi în Spania, ne-au oferit casă şi masă, ne-au tratat clar ca pe fraţi, chiar dacă nu în toate cazurile legăturile de rudenie se aplică. Cu toate aranjamentele şi ajutorul IMENS primit, costurile vieţii de ‘călător’ nu sunt mici. Nu stau să fac calcule foarte serioase, dar vorbim de sume destul de serioase, bani pe care i-am ‘sustras’ de la alte chestii pe care alţii le-ar considera importante.
Nu am bijuterii DELOC. Un singur lănţişor primit de la ai mei, când am împlinit 18 ani. Nu am haine ‘de gală’, mai nou caut ‘sales’ pe aici, că iau tricouri cu 5-10 dolari. Am un singur ceas primit de la el acum 7 ani. El are un singur ceas. Avem ‘electricale’ cumpărate cu cap şi, de preferinţă, la ‘sales’. Periodic sunt luată la împus vagoane că nu am niciun produs Apple. Foarte sigur, sunt prea săracă să mi le permit. Am un rahat de telefon de 2 lei şi abonament de 4 euro. Nu am smartphone, nu am abonament de net pe telefon. Am nişte parfumuri, singura chestie de ‘lux’ pentru o damă la care ţin. Nu am poşete (drept îi că nu le suport), am un rucsac pentru aparatul foto, rucsac cumpărat de pe ebay la 30 şi ceva de dolari.
Am tras 4 ani pentru o maşină care probabil mai puţin şi iese ‘din modă’. El ar trebui probabil să o schimbe pe a lui. Mai trage de ea şi, dacă e de drum lung, mergem cu dojomobilul. Am ieşit o singură dată la un suc în oraş, mâncăm acasă în rest. Nu avem datorii. El este împotriva lor, eu am scăpat de leasing acum 2 luni. În viaţa mea nu m-am simţit mai liberă.
Nu ne-am grăbit să punem de o casă, deşi mulţi dintre prietenii lui au făcut pasul, chiar dacă aveau apartament în oraş. Nu ne-am înnoit mobila, este bună şi durabilă. Nu suntem un cuplu ‘cool’, nu epatăm, mulţi se uită ciudat că nu ne îmbrăcăm ca nişte ‘domni’.
Mai mult decât ‘imaginea’ pe care am avea-o în faţa altora, pentru noi doi contează ce experienţe trăim. Am preferat să spunm ‘ho’ la unele chestii importante pentru alţii şi să punem banul jos pentru câte o călătorie. M-am ‘zgârcit’ pentru nişte sute de dolari în plus, de nu mi-am luat produse considerate de alţii perfecte, trag de ‘sculele’ mele până crapă, în loc să le schimb anual, că s-a lansat un nou model. Dar nici nu am clipit când banii ăia au însemnat o călătorie de o zi în Maroc, Gibraltar sau Barcelona, nu am crâcnit când a fost să dăm bani pe bilete de avion.
Acum câteva zile ne-am plimbat împreună prin Manhattan (am luat un ferryboat spre Staten Island) şi poveasteam una-alta. Ne-am dat seama că am călătorit cât alţii poate nu apucă într-o viaţă, dar asta a venit şi cu mult efort financiar. Amintirile acestea pe care le clădim acum ne vor ţine o viaţă. Avem de peste tot imagini frumoase, oameni minunaţi de care să ne fie dor, tot felul de întâmplări.
Am învăţat enorm de la toţi oamenii pe care i-am cunoscut, de la realizările şi problemele lor. Ieşirile aceastea ne-au educat pe amândoi, ne-au ajutat să vedem ce înseamnă viaţa în alte ţări, ce face alte societăţi mai bune sau mai rele decât a noastră. Am trăit alături de oamenii respectivi, am aflat care le sunt problemele şi am admirat soluţiile pe care le-au găsit.
Când va fi să existe un dojo junior, cred că asta vom dori să-i oferim cu prioritate: şansa de a ieşi din casă, din oraş, poate din ţară. Să vadă locuri frumoase, să se bucure de aer curat de munte sau de briza mării. Să ÎNVEŢE ce înseamnă viaţa altundeva, să înţeleagă ce face unele societăţi mai bune, să aprecieze ce este de apreciat în ţara lui.
Cât este de important pentru voi să călătoriţi? Chiar şi o ieşire de câteva ore undeva pe lângă oraş.
