Fiecare avem o listă de cărţi preferate din toate cele citite în decursul anilor. Unele cu care ne mândrim, de autori “serioşi”, altele mainstream care ne-au picat însă foarte bine. Dintre sutele de titluri unul se distinge clar: este CARTEA. Acea carte care ne-a schimbat percepţia asupra lumii, care ne-a deschis inima spre un tărâm nou, care ne-a dat certitudinile peste cap. Oricât de ciudat ar suna, această carte pentru mine a fost Shogun-ul lui Clavell.
Aveam cam 15 ani când am citit-o. Trecusem deja peste Dumas sau Verne, înghiţisem “colecţia” Karl May din casă şi am prins într-o zi şi cele două volume groase bine proaspăt cumpărate de al meu tată. Era perioada aia de diaree de edituri, când apăreau ca ciupercile şi fiecare re-lansa cărţi. Aşa că avântul cultural a îngroşat serios biblioteca din sufragerie. Printre noile (atunci) achiziţii, erau şi câteva cărţi de Clavell.
Eu şi genitorul avem câteva chestii în comun. Una dintre ele este fascinaţia bolnavă şi inexplicabilă pentru Japonia. Pe el îl dau pe spate asiaticii în general, eu sunt chitită serios pe Ţara Soarelui Răsare. Da, de la Shogun ni se trage. De fapt mie, că ăl bătrân avea “sechele” de mai mic.
Am început să citesc cartea pentru că îmi menţionase că merită (am prins multe cărţi şi filme la citit-vizionat pentru că mi le-a recomandat) şi în câteva minute am fost absolut prinsă în lectură. Erau vremuri pe când se mai întâmpla să pierd o noapte, nu la discotecă, ci pentru că nu puteam lăsa cartea din mână. Nu îmi amintesc sigur, dar e posibil ca nişte riduri să-mi vină şi de la Shogun.
Nu vă plictisesc cu poveşti despre carte, există destule situri de recenzii ce vă pot edifica, mi-ar plăcea să vă spun ce impact a avut cartea asupra mea. Am urmărit aventurile lui Anjin San cu mare atenţie, de la primele lui zile pe “insule” până la finalul glorios al aventurilor. Am fost şocată, amuzată, ruşinată chiar (aveam totuşi o vârstă la care unele pasaje erau mai “hard-core”, mda, eram din generaţia de tineri ce nu deveneau “poşta” şcolii la 12 ani), dar am sorbit cuvintele cu atenţie. Am învăţat cele câteva cuvinte redate în carte, diferenţele între San şi Sama, am fost uimită să aflu câte lucruri sunt total altfel în stilul lor de viaţă.
M-au fascinat obiceiurile lor, samuraii cu al lor cod (Bushido), ideea de datorie şi onoare. Normal, ca orice occidental sadea nu pot înghiţi ideea de a-ţi ucide familia pentru că a cerut asta “şeful”, nici ideea de Seppuku nu mă dă pe spate, mai ales că, deşi nu sunt bisericoasă, nu consider că e chiar oportun să-ţi iei viaţa aşa cu una cu două.
Chiar dacă nu este cea mai “deşteaptă” carte pe care am citit-o, Shogun mi-a deschis ochii spre o lume pe care din păcate momentan o cunosc doar din cărţi şi din filme, dar care mă fascinează de aproape 20 de ani. Nu mi-aş dori să văd Tokyo neapărat sau aglomeraţii urbane, dar m-ar bucura odată o plimbare pe lângă unul dintre superbele lor castele, într-o zi de primăvară, roz de la atâtea flori de cireş. Aş da peste cap un ceai, stând frumos pe tatami, de dragul lor aş mânca şi peştele lor crud, numai să fie bine murat în wasabi, să nu-l simt.
Aşa cum am precizat deja, aceasta nu este o recenzie. Este doar ocazia de a-mi aminti CARTEA care mi-a marcat adolescenţa. O poveste lungă despre onoare, perfecţionare, iubire şi moarte în diverse forme şi feluri. Cuget că nu sunt foarte mulţi cititori de dojoblog de n-au lecturat-o, aşa că vă întreb şi pe voi: v-a plăcut? V-a lăsat “reci”?
