2006. Vara … sau cel putin asa ne place sa ii zicem. Este iulie si a plouat ca in noiembrie. Este Festivalul de Jazz de la Garana. Sunt obosita. Am incercat si eu sa ajut cu organizarea pe acolo, dar este greu. Nu rezist la atata munca si iata ca, pentru a ma relaxa probabil, mi se da in sarcina sa ma ocup de Jean Luc Ponty si de al sau band.
A trecut de ora 8 seara. Asteptam sa vina un van Opel pus la dispozitie de o firma din Timisoara. Acolo sunt “inghesuiti” Jean Luc si band-ul sau.
Opreste un van in cele din urma. Ne repezim sa ajutam la bagaje. Chiar daca suntem 3 fete, ne descurcam noi cat de cat. Vad un domn scund si subtirel, cu barba de 1 saptamana si niste ochi foarte albastri. O figura blanda si total dezorientata. Ma reped sa ma prezint si ii explic ca in urmatoarele 2 zile voi avea cinstea de a-i fi ghid. Da, CINSTEA, pentru ca este un artist atat de important incat era minune sa poti respira acelasi aer cu el 🙂
Au fost 2 zile epuizante, in care a trebuit sa ne descurcam cu ei si sa incercam sa nu ne facem chiar de rusine ca vorbitori de engleza. Este clar ca am studii de specialitate si scriu mult in engleza, dar cu “speech-ul” este mereu mai greu.
Ne-am descurcat insa foarte bine. Am discutat despre multe probleme, de la situatia actuala a Romaniei (schimbarea survenita in moneda nationala), pana la tot felul de discutii istorice, muzicale etc.
Jean Luc este un interlocutor extraordinar. Un muzician de mare valoare, care insa pe drumul spre celebritate a uitat aerele pe care le are orice artist aspirant. Era socant sa vezi cat de calm si de respectuos era, cum cerea informatii despre cum este totul planificat, desi el era cel care avea posibilitatea de a da toate planurile peste cap.
“Star-ul” Festivalului nu avea de loc atitudine de star. Intreba cu atentie ce planuri sunt pentru el si pentru band si incerca sa isi faca programul incat sa nu astepte nimeni dupa el. Povestea cu drag despre locuintele sale din Paris si California si recunostea ca i-ar fi tare greu sa se decida pentru o favorita, ambele locatii ii sunt atat de dragi … despre micuta sa livada de meri din Normandia, cu mere nu atat de frumoase ca si cele din reclame. “Sunt si mai uratele, dar sunt naturale” spunea el, amuzat de situatie.
Jean Luc Ponty pe care l-am cunoscut era destul de retinut in a incerca noi bunatati culinare. A fost nevoie de o jumatate de ora pentru a-l convinge sa manance castraveti murati .. dar i-au placut. A fost incantat de dulceata de fructe de padure preparata de gazda de la Hanul la Rascruce. A strambat un pic din nas cand a venit vorba de ciorba de burta, dar i-a placut dupa ce a gustat. A tremurat de frig ca si toti cei prezenti si s-a pregatit atat de serios la sound check incat aveam impresia ca a inceput concertul.
Concertul in sine a fost divin. Un artist foarte matur, care si-a gasit colegii ideali pentru band. Se intelegeau din priviri, se jucau cu sunetele. A fost tare frig in acea noapte in Garana. In Poiana Lupului insa erau mii de oameni ce se incalzeau cu mizica. Dansau si traiau evenimentul.
A doua zi dimineata au plecat spre Franta. Era destul de grea despartirea, ne erau dragi si ne placea sa credem ca le-a facut placere sa ne intalnim. Ne-am imbratisat si ne-am promis sa ne mai vedem, daca mai vine in Romania.
A trecut aproape un an.
Acum este septembrie, a inceput Festivalul Plai. Pe afis: Jean Luc Ponty & The Band. Este clar ca trebuia sa ne vedem 2 minute macar. Anul acesta nu mai sunt in staff-ul de primire, deci nu mai trebuie sa ma ocup de ei. Din pacate, pentru ca nu pot spune ca am simtit munca de anul trecut. A fost o mare placere, care anul acesta revine altcuiva.
Am fost la Muzeul Satului acum 3 ore. Inainte de sound check puteam sa ii vad pe Ponty si pe baietii din trupa. Au ajuns cu intarziere. Eu eram deja in intarziere … la 5 fara cateva minute (deja anuntasem la radio ca voi intarzia cateva minute) au aparut si ei. Band-ul era aproape ca si anul trecut, doar ca in loc de percutionistul Thierry anul acesta este un tanar pe nume Michael. Nu am apucat sa discut prea mult cu el, m-am bucurat ca baietii ma recunosteau si se bucurau sa ma vada. A fost o intalnire foarte scurta, dar foarte placuta.
La 5 metri mai departe era Jean Luc Ponty, destul de confuz in ceea ce privea o chestiune legata de organizarea programului. S-a intors in directia mea si am vazut cum se lumineaza la fata: “Hello, how are you.” cu asta am inceput. Nu am putut sta la povesti (asa cum am facut-o anul trecut), dar ne-a bucurat re-intalnirea. Ca niste prieteni vechi care apuca sa se mai vada o data inainte de o alta despartire lunga.
Cunosc artistul Jean Luc Ponty. Este extraordinar. Asa cum, din fericire, este si omul Jean Luc Ponty. Ma pot mandri ca sunt unul dintre putinii romani care au apucat sa stea la discutii cu el, care ii spun cu drag Jean Luc si nu se uita nimeni urat la ei. Nu sunt insa mandra. Sunt fericita ca am putut cunoaste un asemenea om. Pe care banii si celebritatea nu l-au schimbat, care imbatraneste frumos, ca un vin de cea mai buna calitate. Un bland si placut, care iubeste muzica atat de mult si stie sa iubeasca si oamenii .. asa cat ii permite timpul.
Ma pregatesc sa merg acum la spectacol. Il voi revedea pe Jean Luc Ponty muzicianul, facand ceea ce stie el atat de bine: sa interpreteze muzica deosebita cu pasiune si virtuozitate. Pe omul Ponty l-am revazut pentru 2 minute. Ne-am imbratisat si am pornit fiecare pe drumul sau. Mi-as dori ca mai multi artisti sa ii semene. Am mai cunoscut muzicieni, dar nici unul nu m-a impresionat ca om atat de mult.
