Din nou mare fierbere prin media românească. După ce ne-am săturat de întors chestii politice pe toate părţile, ne “delectăm” cu alte veşti bune. Tineretul, mândria ţării, a realizat un nou record de promovabilitate la Bac, din păcate “în jos”. Şi ca de obicei, când ceva merge prost, începem să căutăm şi vinovaţii. Deşi este simplu să arunci mârtanul mort doar în curtea profesorilor, cuget că rahatul e mai adânc şi pe mai multe straturi. Deci cine ar trebui să primească laude pentru noile recorduri proaste din învăţământ?
Sistemul aşa cum este gândit de “ăi mai mari”
Nu poţi avea un sistem unitar şi uşor de urmărit de către familii şi profesori, dacă la fiecare câteva luni un deştept are vise ero(t)ice şi dă din nou peste cap sistemul, mai naşte vreo idee genială, scoate sau pune în plus examene. Copiii sunt absolut pierduţi între zecile de modificări, părinţii sunt deja la capătul răbdării. Generaţia de “sacrificiu” este dată peste cap de ani buni, că nici nu mai putem discuta despre o singură generaţie.
Prin ’98, când am terminat eu liceul, deja se modifica schimbarea de 2 ori pe an, de 11 ani deja mai marii noştri încă nu au hotărât să rămână la un sistem şi să îl perfecteze. Ca şi în alte sectoare, cei cu drept de decizie par a fi suficient de tâmpiţi încât să nu fie în stare să facă o chestie de maimuţe, să copieze măcar un sistem funcţional, dacă nu îi ţin neuronii să revoluţioneze învăţământul. Din păcate însă toţi se simt Columb şi vor să fie mai descoperitori, pe pielea unor copii şi părinţi ajunşi deja la capătul răbdării.
Profesorii şi directorii de şcoli
Momentan toată lumea discută despre salarii şi mizeriile din sistem. Şi mulţi uită că au ajuns la catedră pentru a forma oamenii de mâine. Salarii proaste sunt de ani de zile, nu s-a inventat mizeria asta acum. Dar, dacă profesorii au ales totuşi această cale, mi se pare normal să îşi facă datoria. Sunt şi eu un cadru didactic “ratat”, pentru că am decis în ceasul al XII-lea că nu doresc să intru în sistem nici ca învăţător, nici ca profesor de română-engleză.
Despre salariile proaste ştiu din 1998, când am decis că am mai multe şanse în media, decât în învăţământ. Bine ar fi ca şi restul celor pentru care un venit este mai important, să aibă curajul să facă acest pas. Este mai cinstit decât să te faci că munceşti şi să accepţi un salariu de mizerie.
Sunt de acord că salariile TREBUIE crescute. Nu poţi cere performanţă pe 200 de euro, dar în acelaşi timp nu este normal să îţi baţi joc de nişte copii amărâţi, doar pentru că eşti nemulţumit de remuneraţie. Directorii de şcoli închid ochii în faţa lipsei de performanţă, în loc să fie atenţi la tot ce mişcă în şcoala lor.
Nu mai deschid şi cutia cu balauri pe care scrie “şpăgi şi meditaţii”, că vom concluziona că unii profesori nu ar merita nici 1 leu salariu. Este adevărat că sunt destule specialităţi ce nu permit “şmecherii”, deci situaţia dascălilor aproape muritori de foame nu este doar fantezie.
Dar, din nou, nu poţi jertfi viitorul unor copii doar pentru că nu ai un salariu decent. Nu poţi să îţi baţi joc de munca ta, pentru că o femeie de serviciu la Enel ia salariul triplu.
Familia
Chiar dacă este pe locul 3 pe lista mea de “vinovaţi”, din punctul meu de vedere familia poartă CEA MAI MARE VINĂ.
Cât de idiot să fii ca părinte, să te “surprindă” că ai crescut un derbedeu analfabet? Să te dai cu fundul de pământ că odrasla ce frecă gazul de pomană în casa ta de vreo 18 ani este mai prost decât uica Gheorghe din Poplaca, în condiţiile în care uica Gheorghe ştie totuşi să scrie după alea 3 clase făcute în sat, după ce tată-su l-a făcut pachet şi trimis la oi.
Se ştie din clasa I că la final de ciclu şcolar se întâmplă ceva. Unii dau examene vocaţionale pentru a intra în clasa a V-a. Există în a VIII-a “ceva” – concurs de admitere la liceu (după cum era pe vremea mea), capacitate sau repartizare pe note sau orice altă bălărie inventată de imbecilii de la punctul 1.
Finalul de liceu se lasă iar cu Bac-ul (pe care îl tot modifică deştepţii, dar care există sub o formă sau alta) şi cu o admitere la facultate. Nu te poţi declara “surprins” de faptul că odrasla are examene, când ştii de când are 6-7 ani ce îl aşteaptă.
Ai mei stăteau ca ulii cu ochii pe mine încă de la 7 ani. Să scriu citeţ, să îmi fac temele, să citesc în plus etc. A fost un efort constant din partea întregii familii. Discuţii periodice cu profesorii, pentru a se cunoaşte situaţia mea şcolară, investiţii în cărţi, abonament la bibliotecă, discuţii despre ce am mai citit şi învăţat.
Nu am avut doar note de 10 şi nici nu am avut doar premiul întâi. Dar ai mei ştiau ce făceam la şcoală şi ce note am. Chiar dacă se ştie că notele se mai dau şi pe ochi frumoşi, nu poţi sta relaxat când copilul îţi vine cu 4 acasă. O fi având profesorul vreo problemă cu geniul tău, dar poate că şi deşteptul familiei are partea lui de vină.
Noi ne-am pregătit de fiecare stadiu al educaţiei mele din timp. Pentru liceu am studiat serios la matematică şi pentru asta s-au pus bani la bătaie, pentru a avea o pregătire constantă. Atunci nu se punea problema să iau 5, trebuia să iau o notă cât mai mare, pentru că la Peda se pica deja cu 8,5.
La română nu ne permiteam mediataţii, dar, cu nişte luni înainte de examen, am vizitat de 2 ori o doamnă profesor cunoscută ca “zbir”. Jobul ei a fost să îmi dea 2 examene “neoficiale” pe sistemul de admitere, pentru a-mi face o evaluare. Am aflat astfel că la gramatică stau bine, că trebuie să am mai multă atenţie cu verbul şi cu sintaxa frazei şi că în ceea ce priveşte literatura, mai am de studiat comentariile. Mi-au fost de maxim folos cele 2 “examene” pentru că am ştiut din timp cum mă prezint şi care îmi sunt “vulnerabilităţile”.
Pentru Bac am învăţat singură, dar a fost un efort de 5 ani, am început munca din clasa a IX-a şi tot liceul a fost încă un stadiu spre facultate.
Deşi eram deja cal de 18 ani, ai mei încă monitorizau situaţia mea şcolară şi discutam orice probleme. Pentru că aşa este normal. Chiar dacă puştiul tău are deja 16-17 ani, asta nu îl face dintr-o dată al naibii de responsabil. Şi “jobul” tău de părinte este să ştii ce îi poate pielea şi să îl ajuţi să treacă peste hopurile astea.
Din clasa întâi mi s-a “cântat” cât este de important să învăţ şi cum pot avea o viaţă mai uşoară cu o diplomă. Acesta a fost “jobul” meu şi am conştientizat mereu că o mare parte din responsabilitatea pentru viitorul meu stă chiar în mâna mea. Pentru că nici şcoala, nici părinţii nu îmi pot băga învăţătura cu polonicul în cap. Odată ce copilul îţi creşte în spiritul ăsta, e greu de crezut că vei avea “bucuria” de a afla că a picat Bac-ul.
Elevii
Nu aud pe nimeni să pună măcar o parte din vină pe umerii “genialilor” care pică Bac-ul ca fazanii.
Deci sistemul e putred, pe profesori îi doare la bască, părinţii muncesc non-stop, dar el, elevul, nu are absolut nicio vină că este un ratat. La 16 ani, când eşti implicat în tot felul de drame sentimentale, când fumezi şi pierzi nopţile prin baruri, eşti totuşi prea mic şi inocent să înţelegi că, dacă pici examenele, ai şansele de a ajunge un nimeni. Cu toate că peste tot urlii că eşti om în toată firea, când vine vorba de OBLIGAŢIILE tale de elev, eşti dintr-o dată o virgină neprihănită şi societatea are ceva cu tine.
Sunt elevi care au studiat la şcoli de 2 lei şi au ajuns ceva. Cel mai bun exemplu este un prieten ce a picat la Poliţie şi a ajuns la Lic. Energetic, care pe vremea respectivă era unul dintre cele mai “proaste” licee din oraş. A fost cel mai bun la învăţătură şi acum este medic. Din Energetic a intrat la Medicină. Cu toate problemele care i-au apărut în cale: liceu slab, profesori sictiriţi (a avut câţiva profesori buni, care l-au încurajat, dar şi destui care nu şi-au dat interesul), o famile care abia trăgea de 2 salarii mici cu 4 copii în casă. Nu cred că s-a gândit o dată măcar că de fapt totul îi este împotrivă. A studiat, a adunat bani pentru manualele pentru medicină, s-a mulţumit cu orice rupturi de cărţi ce-l putea ajuta, a avut un scop.
Şi între timp avea şi prietenă, mergea şi la câte un party, ştia să se distreze cu cei de vârsta lui. Nu este un caz singular, lumea este plină de oameni care au trecut peste absolut orice piedică, pentru a ajunge “cineva”.
Eşecul răsunător al noii generaţii este un cumul de lipsă de implicare şi de incompetenţă. Al unui sistem prost, pus la cale de incompetenţi, al unor cadre didactice disperate de sărăcie, al unor şcoli prost conduse, al unor părinţi care ignoră totalmente munca lor de educatori şi au pretenţia ca şcoala să scoată genii din copiii lor şi nu în ultimul rând al unor tineri ce au pretenţia să fie consideraţi adulţi, dar refuză să depună un minim efort pentru a reuşi.
Atât timp cât există tineri ce iau note bune şi intră fluierând la facultăţi, înseamnă că sistemul doar scoate la iveală diferenţele dintre rataţi şi cei care reuşesc. Că studiază la şcoli bune, că sunt ţinuţi în frâu de părinţi, că sunt conştienţi că ei trag ponoasele, dacă nu reuşesc, cert este că sunt totuşi destui tineri care nu s-au poticnit la acest mare pas.
Timpul nu este pierdut, există şi “la toamnă”. Atunci cei care au avut ghinion (că se mai întâmplă) sau cei care au picat pe pielea lor mai pot face o încercare. Cu experienţa unei baterii de examene la activ, pot ştii acum ce trebuie făcut. Şi că, oricât de “aiurea” este sistemul în sine, poţi reuşi cu muncă şi dedicaţie.
Felicitări celor care au luat Bac-ul şi multă baftă celor care vor încerca din nou la toamnă. Ridicaţi-vă din praf, scuturaţi-vă hainele şi luaţi-o de la capăt. Faceţi un efort acum pentru ca peste câteva săptămâni să vă sărbătoriţi reuşitele, fără să vă mai preocupe veşnica problemă “şi totuşi, cine e vinovat?”
